Imagine de la vernisajul Expozitiei In lumea lui PERAHIM de la Colors Art Gallery Buc. din 21 oct 2010

Magia lui Perahim

De GRID MODORCEA

Din capul locului vă îndemn să mergeţi să vedeţi expoziţia dedicată pictorului Jules Perahim (1914-2008) de către Galeria "Colors" (Str. Puţul lui Zamfir 22, lîngă Piaţa Dorobanţi). Veţi vedea un model de expoziţie. Adică un respect total pentru artist. Cele 37 de tablouri originale, aduse cu mari eforturi de Lucian Georgescu din Franţa şi Israel, sînt remarcabil expuse şi marcate de explicaţiile necesare, apoi expoziţia e însoţită de un catalog complet, de un afiş, la care se adaugă şi un album de artă faimos, Perahim de Edouard Jaguer, cu un autograf al artistului către criticul Sarian Alexandrian, prelungit cu un desen suprarealist. Alături este şi o vedere către acelaşi preţios biograf al suprarealiştilor. Surprize vă aşteaptă şi în vitrinele expoziţiei, cum ar fi un capac de la o cutie de brînză cu un desen colorat şi semnat de Perahim. Zeci de pliante şi alte documente arată anvergura acestui artist, prezent pe toate simezele marilor muzee ale lumii. Peste toate, veţi vedea celebrul L'Alphabet, un fabulos album imprimat pe data de 24 august 1974, în 199 de exemplare. Galeria "Colors" deţine exemplarul nr. 165. Prefaţa este semnată de Marina Vanci, critic de artă, care va deveni soţia artistului. Albumul conţine 22 de litografii originale, numerotate şi semnate de Perahim, şi este editat de Galeria Mony Calatchi din Paris pe hîrtie japoneză şi "papier d'Arches", pe un format de cotidian. Este o plăcere estetică făr egal să răsfoieşti un asemenea exemplar rarisim. La fel şi vernisajul a fost un model de manifestare artistică, de nivel internaţional. În România, aşa ceva e unicat. Şi nu cred că Lucian Georgescu are mai mulţi bani decît Ministerul Culturii sau Muzeul Naţional de Artă, care ar trebui să ia exemplu de la un om care face aceste minuni singur, din pasiune pentru arta avangardistă. Am cunoscut-o aici şi pe soţia pictorului, Marina Vanci-Perahim, profesoară emerită (pensionară) de istoria artelor la Sorbona, cu care are avut o fiică, Rosalia. Doamnei Vanci i-am relatat primul meu contact cu arta lui Perahim, uimirea în faţa ei, în casa lui Radu Beligan, cînd filmam Urmaşii Marelui Anonim, în care cunoscutul actor mărturiseşte descendenţa sa din "vărul Nică", aşa cum îi spunea bunica sa lui Ion Creangă. Acolo am văzut primele tablouri semnate de Perahim, erau suprarealiste, din anii '30, şi tot acolo am aflat opinia lui Radu Beligan, care îl considera unul dintre cei mai mari artişti pe care îi avem. Ani buni, cît a trăit în România, Perahim era cunoscut ca scenograf, făcuse scenografia multor spectacole, începînd cu Georges Dandin de Moliére (1933). La Galaţi am văzut, prin anii '60, spectacolul Tînăra gardă de Aleksandr Fadeev, în regia lui Vlad Mugur şi cu scenografia lui Perahim. La Bucureşti, Perahim a colaborat mai ales cu regizorul Horea Popescu, făcînd scenografia la piesele Baia de Maiakovski, Aristocraţii de Pogodin şi Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Brecht. Tot de la Maestrul Beligan ştiu că de numele lui Perahim este legat realismul socialist, că ar fi impus acest curent adus de el de la Moscova, unde s-a refugiat în 1940, de teama cizmei fasciste.
De altfel, şi Perahim, ca şi Brauner şi alţii, a urmat traseul suprarealiştilor, în frunte cu André Breton, adică a devenit comunist (din 1938). Breton a plecat după Trozky în Mexic, Brauner şi Hérold au ales Parisul, iar Perahim, Moscova. Acolo devine membru al conducerii PCR, fiind însărcinat cu educaţia şi cultura pe lîngă Ana Pauker. Tot aici o cunoaşte pe actriţa româncă evreică Agnia Bogoslava (născută în Siberia), cu care se căsătoreşte şi vor avea un copil, Matei. În 1944, Ana Pauker îl aduce în ţară şi devine profesor de scenografie şi tehnica artelor grafice la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti. De aici, ca dintr-un focar al diavolului, va răspîndi în cercurile artistice realismul socialist. Iar ca tribună, avea revista "Arta plastică", pe care o conducea. El s-a adaptat la comandamentele regimului, cum se spune, dar s-a ocupat aproape în exclusivitate de artele aplicate, în primul rînd a făcut decoruri la spectacole de teatru. Ba a semnat şi costumele la un spectacol de la Naţional, Confruntarea de Lev Seinin, în regia lui Moni Ghelerter. După cum vedem, prefera autori sovietici, dar a semnat decorul şi costumele şi la o piesă românească, Minerii de Mihail Davidoglu, în regia lui Ion Aurel Maican. Ba a creat şi măşti la un spectacol după Macbeth de Shakespeare, în regia lui Ion Sava, numit Macbeth cu măşti, un spectacol faimos. Indiscutabil, omul de teatru Jules Perahim a fost complex, s-a refugiat şi în astfel de forme practice, aplicate, apropiate de pictură. Dar în fişa sa de artist mai intră şi decoraţii murale în mozaic, pe care le-a creat în varii oraşe, în ţară, dar şi în străinătate, de la decorarea Casei Drepturilor Omului din Geneva la cinematograful "ţiglina" din Galaţi. A lucrat şi în ceramică şi a continuat să ilustreze cărţi, cum o făcuse în perioada interbelică, atunci cînd a găsit echivalenţe plastice la versuri de Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Saşa Pană, Paul Păun şi mulţi alţii.

Cred că nu poate fi descris calvarul interior al unui artist de geniu care a debutat ca suprarealist în revista lui Saşa Pană "unu", care s-a impus cu expoziţii personale la Bucureşti şi Praga, în foaierul teatrului D38, loc de întîlnire a avangărzii cehe, dar care a trebuit să se supună tăvălugului istoriei, ce avea să-l împingă într-un sens contrar, nedorit. Un proces al comunismului ar trebui să aibă neapărat un capitol dedicat artiştilor avangardişti, suprarealiştilor în special, care nu au putut evita compromisurile. Unul singur le-a evitat, Jacques Hérold, care a fost cel mai curat, cel mai nepătat dintre artiştii evrei născuţi în România şi care s-au afirmat în Occident. Un instinct fabulos l-a făcut să se ferească ca de dracul, de comunism, a plecat la timp din ţară, la 20 de ani, cîţi avea în 1930, iar la Paris, a mers cu suprarealiştii numai pînă la limita înregimentării, refuzînd să aibă carnet roşu. Marile compromisuri ale unor Perahim şi Brauner, care ar fi fost agenţi NKVD, sînt încă pagini nescrise ale istoriei. Dar este foarte greu să te pronunţi într-o zonă în care libertatea se cîştiga cu pistolul sau cu marele compromis, al semnării pactului cu diavolul roşu. Evident, cazul lui Perahim e mai clar, a debutat ca suprarealist, a fost înregimentat la Moscova ca purtătorul unui nou mesaj, realismul socialist, ca apoi să se rupă complet de el şi să revină la suprarealism odată cu plecarea definitivă în Occident. Nu ne îndoim de faptul că în tot acest timp, cît a făcut artă comunistă, s-a gîndit la plecare. O putea face, în 1958, cînd, la Trienala de la Milano, a obţinut medalia de argint pentru expoziţia sa de ceramică şi porţelan Vase antropomorfe.
Şi la "Colors" poate fi admirată teribila lucrare Baloane antropomorfe, de inspiraţie africană. Abia în 1969 a reuşit să ajungă la Paris şi să se stabilească "printre ai săi", cum s-ar spune, căci acolo îl aşteptau cu braţele deschise Victor Brauner şi Jacques Hérold. Şi mulţi alţi artişti români, cum ar fi Magdalena Rădulescu, despre care scrie Lucian Blaga, în Luntrea lui Caron, că nu-şi imaginează cum a putut pleca ea în Occident, că e un miracol cum de a obţinut viza de la Comandamentul sovietic instalat la Bucureşti! O fi trebuit să semneze şi ea vreo adeziune la KGB, cum au făcut Brauner şi alţi artişti şi scriitori? Însă Parisul a fost mama vindecătoare a tuturor răniţilor. Abia la Paris, în libertate, Perahim a reuşit să revină la dragostea dintîi, adică la "arta decadentă", cum era considerat în socialism suprarealismul. Mulţi evrei au avut această soartă. şi Jules Perahim (numele real Iuliş Blumenfeld) a trebuit să se facă frate cu dracul pînă trece puntea, adică a făcut "saltul înapoi", de la suprarealism la realismul socialist, trebuind să picteze şi lucrări de genul Luptăm pentru pace. Însuşi numele şi l-a schimbat din "cîmp de flori"(blumenfeld) în "flori" (perahim), deşi creaţia sa rămîne un cîmp nesfîrşit de exotisme suprarealiste. De altfel, în această perioadă, s-a afirmat ca artist total, cu multe expoziţii în ţară şi în străinătate. Încă de cînd a debutat în revista "unu", la 16 ani, avea să se afirme ca una dintre speranţele avangardismului românesc. În 1930, era deja afirmat, distanţîndu-se de maniera tradiţională pe care i-au predat-o profesorii săi, pictorii Nicolae Vermont şi Costin Petrescu la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, pe care a urmat-o. Publică în revista "unu" în toate cele 50 de numere ale ei, iar în 1930 scoate, împreună cu poetul Gherasim Luca, revista "Alge", la care vor colabora şi prietenii săi Aurel Baranga, Sesto Pali, Paul Păun. În "Facla" şi "Vremea", sub semnătura lui Lucian Boz, apare articolul Doi pictori moderni: Perahim şi Victor Brauner. Mai reţinem că în 1932, cu sprijinul lui Marcel Iancu, expune la Sala Dalles o serie de tablouri suprarealiste, ca în 1936 să aibă un mare succes printre anticonformişti cu o expoziţie de caricaturi în care satirizează regimul regelui Carol al II-lea. Unele dintre aceste lucruri le-am discutat şi cu doamna Perahim, care m-a rugat să-i transmit Maestrului Radu Beligan urările sale pline de iubire.
Tot aici, la vernisaj, l-am mai cunoscut şi pe Shamir Lustig, colecţionar din Israel, prezent în expoziţie cu 7 lucrări: O familie stranie, Persoane onorabile fac schimb de mituri, Doamna Plonjon, Scriere cuneiformă în curs de transformare, Canibalism decadent, Plimbare pe o linie convenţională şi Spre noi aventuri. Cu el am discutat despre anticiparea formelor scheletice ale lui Tim Burton, pornind de la Persoane onorabile, dar şi despre activitatea teatrală a lui Perahim, care a semnat scenografia la multe spectacole, cum ar fi cele ale fostului meu profesor, David Esrig, spectacole montate între anii 1974-1984 la Bremen, Berna şi Essen. Nu mă îndoiesc că au ieşit nişte reprezentaţii antologice. Colaborarea constantă cu Esrig spune totul despre profesionalismul acestui mare artist plastic, care a expus pe tot pămîntul şi ale cărui lucrări fac parte din colecţiile naţionale ale Franţei, Italiei, Israelului şi României.

Nu sînt de acord cu cei care susţin că arta lui Perahim e "alimentată" de "angajări sociale". Poate în perioada comunistă, fiindcă de la colaborarea cu revista "unu" a lui Saşa Pană, acest tip de "militantism" a fost cu totul străin avangărzii, dovadă lucrările lui Perahim din expoziţie, care sînt metafore, poeme vizuale, jocuri de copii, simboluri plastice, începînd cu formidabila serie numită Alfabetul ebraic (1970), în galerie fiind expuse desenele care marchează literele hey, vav, tet, het, sameh, mem, kuf, ain, shin, resch. Avangarda nu s-a angajat social, ci asocial, s-a angajat în spirit, în vis, în subconştient, în ilogic şi arbitrar, în tot ceea ce era opus raţionalului şi coerenţei. Abia în perioada comunistă, Perahim a fost constrîns să renunţe la limbajul subconştient şi să devină un "constructor al Viitorului luminos", cum erau numiţi pe acele timpuri comuniştii devotaţi cauzei. Dar pînă atunci, latura socială este marcată numai prin ironie, prin satiră, prin caricatură, aşa cum vedem şi în lucrări de mai tîrziu, din anii '70, ca Revoluţia imposibilă, Victoria inevitabilului sau Debarcarea, unde "victoria" e sugerată prin nudul unei femei care îi aşteaptă la mal pe soldaţii care debarcă de pe bărcile motorizate. Sau ce este Manie industrială dacă nu o instalaţie cosmică de ţevi sau chiar Pasărea Verdi, o fiinţă suprarealistă ce înfruntă un monstru-mitralieră, avînd mîni de Terminator? Viziunile suprarealiste sînt redate simbolic, prin forme în disoluţie, precum cele din Metamorfoze, Revoluţia imposibilă, da, imposibilă, fiindcă materia în disoluţie, informală, are în faţă un cub, o formă evidentă, imbatabilă. La fel este şi Scriere cuneiformă în curs de transformare. Aici avem adevărate spectacole sintetice, adevărate forme de jocuri pentru copii, pentru această artă eternă a marionetelor, dar cu evidente racorduri în arta filmului, în special a desenului animat. Şi e sigur că Jules Perahim a cochetat şi cu Studioul "Animafilm", că a visat la o materializare în mişcare cadru cu cadru, aşa cum a făcut un confrate de-al său, Sabin Bălaşa! Totul e animat şi în arta lui Perahim, toate desenele par decoruri la un mare film de desen animat. Numai întîlnirea dintre Perahim şi Tim Burton ar fi produs poate cea mai mare minune plastică a filmului animat.
Şi să ne gîndim numai la sugestia din Retragerea: trib în mişcare, retragerea dintr-o bătălie fiind văzută ca o imagine dezmembrată, cu părţi din oameni, cai, armuri, steaguri, măşti, suliţe, săgeţi, o de-avălmăşie plină de umor. Acelaşi efect îl produce şi o ureche uriaşă, din care iese un pămătuf, ce duce la dezmembrarea unor trupuri, desen pe care artistul l-a numit ironic Ghicitul în boabe de cafea, iar Ecoul nu este decît o dedublare a unui personaj, efect datorat pesemne păsării fantomatice dintre cele două siluete, o veritabilă creaţie SF. Înainte de a fi tablouri, de a fi uleiuri pe pînză, creaţiile lui Perahim sînt decoruri, sînt desene, sînt jocuri pentru copii, de parcă ar fi ilustrat acest imbold al Divinului Critic: "Joacă-te cu copiii, zbenguie-te, aleargă, amestecă-te chiar cu ei în jocurile lor. Fii extravagant. Numai proştii sînt serioşi". Am văzut la un teatru olandez un spectacol de păpuşi de parcă era o ilustrare a tabloului lui Perahim Bal costumat, o lumea mascată, fardată, împopoţonată ca în spectacolele lui Vatel. Sau cît de evident face trimitere tabloul Acţiuni simultane la cinematograf, fiind un colaj din patru imagini, un fel de decupaj regizoral al unei disoluţii suprarealiste. Două cadre sînt cu personaje, celelalte două, nu. Dar dacă acţiunile sînt simultane, efectul este categoric de desen animat. Multe dintre desenele lui Perahim sînt potrivite pentru o "antologie a inocenţei", ca să numim cartea lui Iordan Chimet. Cu multe personaje îţi vine să te joci, precum cele din ingeniosul tablou Carmen, parcă îţi vine să te amesteci printre literele şugubeţe ale acestui nume sau să fii un personaj din Debarcarea ori o fantoşă din Trib în mişcare, deşi dominantă în creaţia artistului este ideea de violenţă, de angajare distructivă, de aceea laitmotivul tablourilor este coasa şi, în general, metalul, ca în Peisaj traversat de incantaţii, după cum ţeava violenţei este prezentă în Conflict, Canibalism decadent sau Doamna Plonjon, unde o cioară agresivă are capul ca un trăgaci. Dar oare agresivitatea nu este o caracteristică a copilăriei, nu sînt copiii violenţi, săbiori şi toboşari, ca în schiţele lui Caragiale? Însă, atenţie, totul este un joc, un spectacol al fanteziei, o subtilă ironie. De ce, de pildă, e decadent canibalismul? Canibalismul e canibalism, cam cum se petrece el azi pe uliţa noastră, unde politicienii se devorează reciproc, dar cînd devine el decadent, cînd formele se scurg ca nişte zdrenţe? Şi ce sînt "incantaţiile" lui Perahim, dacă nu forme de spectacol ironic, căci e o incantaţie să fii cosit de o coasă cu mai multe seceri!
Două sînt tendinţele cele mai evidente ale artei lui Perahim, cea teatrală şi cea africană, datorită contactului său cu arta africană după ce s-a stabilit la Paris, în 1969. De pildă, în 1973 şi-a expus primele impresii dintr-o călătorie în Africa australă, iar în 1975, în Zambia, a descoperit colajul cu gomete. Tablourile sînt prin ele însele spectacole de teatru de păpuşi cu figuri suprarealiste, magia este conţinută în ele, prin sugestia mişcării, ca în exoticul tablou Spre noi aventuri, dar nici O copilărie călătoare nu este departe de spiritul în care Perahim şi-a trăit viaţa. Ca şi Brauner, Hérold şi Iancu, de altfel. Teatralitatea dintre forme se datorează şi interpretării unor mituri, contrastului dintre mitologii diferite, africane, ebraice sau germanice, ca în lucrările provenite din Israel. Dar suprarealismul oferă posibilitatea de a privi ironic, cu mult umor, teme clasice, precum în Desen Erotic sau în Femeia cu mască.
Magia artei lui Perahim vine dintr-un paradox, este efectul perplex al unui contrast nemijlocit, acela dintre acurateţe şi delirul reprezentării. E stupefiant deci contrastul dintre perfecţiunea liniei, conturul clar al desenelor, armonia şi echilibrul culorilor, pe de o parte, şi onirismul personajelor, conţinutul suprarealist al reprezentării, pe de altă parte. E impresionantă acurateţea liniei, puritatea limbajului, de o limpezime clasică, ca în Turnul Babel al lui Bruegel sau Grădina deliciilor lui Bosch, care dau însă viaţă unor personaje şi realităţi abstracte, simbolice sau absurde, ca în cunoscutul serial Familia Addams. Acest serial pare scos din O familie stranie. Sau Bal costumat. Magia de aici se naşte, din această suprapunere şocantă. Deci toate aceste calităţi clasice, această acurateţe a mişcării sînt puse în slujba unor viziuni suprarealiste, pe care le conţin aceste forme abstracte sau de-a dreptul misterioase, precum Întîlnirea secretă a lui Dante, întîlnire care se petrece pe un ring de box, printre copăcei. Jules Perahim ne invită, aşadar, la o Plimbare pe o linie convenţională. Nu rataţi această plimbare, Galeria "Colors" vă aşteaptă Spre noi aventuri. (Sfîrşit)

Copyright Tricolorul Numarul 2001 10/27/2010
http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9434&format=print
http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9491&format=print