Corespondenta Mihai RUSU cu colegul sau de la "Bienala constructivista de la Nurenberg", Ilie PAVEL

Pavel Ilie (1927-1995) este unul dintre artiştii “secreţi” ai anilor şaizeci-şaptezeci (Foto 1). Cu o primă expoziţie personală în România abia în anul 1974, după personalele de la Edinburgh şi Torino şi cu doar trei ani înainte de emigrarea definitivă în Elveţia (1977), Pavel Ilie, absolvent de pictură din 1955, a devenit unul dintre primele exemple a ceea ce se numeşte, frecvent, un “artist pentru artişti”, un reper al căutărilor, un indicator de direcţie şi un seismograf al riscurilor şi promisiunilor. Nu a ţinut niciodată să placă publicului larg, să facă, aşa cum se obişnuia în vreme, pictură de gen, plăcută, natură moartă, peisaj etc. De la pictură, pentru a cărei stăpînire (în sensul academic) stă mărturie Autoportretul din 1955, artistul a migrat, din aproape în aproape, dar într-un timp foarte scurt, către proiecte şi studii, schiţe utopice, machete, construcţii, ansambluri, procese, acţiuni, (foto)performance, environments.
Fără a fi neapărat un cercetător, un artist experimental cu aspiraţii scientiste, în sensul în care erau, în aceeaşi perioadă, membrii grupurilor 111 şi Sigma (împreună cu care a expus la Bienala Constructivistă de la Nürnberg, în 1969), Pavel Ilie e un artist a cărui desăvîrşită manualitate era coordonată de o sobrietate formalistă ce trecea dincolo de intelectualismele curente pe atunci (minimalismul şi conceptualismul), pentru a se nutri dintr-un fond mult mai adînc, arhetipal, local. Pavel Ilie a fost un inovator cu mijloace tradiţionale, cu materiale (chirpici, nuiele, lînă, frînghie) şi tehnici sau proceduri (lipire, împletire, îmbinare) ancestrale, pe care le-a pus, inadvertent uneori, în contexte noi, citadine, actuale, reuşind un puternic efect de de-teritorializare.
Diversiunea şi diversionismul reprezintă strategiile de bază ale demersului său. De-contextualizate, imaginile, gesturile, procedeele, obiectele, devin vulnerabile interpretării creatoare. Lirismul, dar şi ironia, sînt rezultatele acestei denaturări, deturnări şi re-naturări. Frecvente în epocă (şi la Mihai Olos, apoi la Christian Paraschiv etc.), referirile la oi, la stînă şi la oierit capătă la Pavel Ilie valenţe incerte. Oile sale nu sînt mioriţe, sînt brutal-comic tunse, confuze. Ele se plasează undeva între arhetipul liric al lui Blaga şi Bisisica capie a lui Marin Preda. Recursul la tehnici şi materiale tradiţionale este consecvent cu interesul pentru arhaism şi arhetip şi, trebuie recunoscut, ambele se împletesc cu recrudescenţa în epocă a formulelor şi a şabloanelor etnice, identitare, naţionale, impulsionate de ideologia comunismului local. Numai că Pavel Ilie aruncă peste toate acestea un sesizabil văl spiritual, o (nepotrivită) înclinaţie sau aspiraţie către nevăzut, către cosmic şi utopic.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/pavel-ilie-un-artist-de-curtea-veche-de-ziarul-de-duminica-galerie-foto-10833847