Un pictor al iubirii despătimite: MIHAI POTCOAVĂ de Marina Roman (in Literatorul - Anul XXIII • nr. 175 • IANUARIE 2014)

Un pictor al iubirii despătimite:
MIHAI
POTCOAVĂ
de Marina Roman
(in Literatorul - Anul XXIII • nr. 175 • IANUARIE 2014
Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu)

Portretele sunt cele care îţi vin în întâmpinare de fiecare dată când intri într‐o expoziţie a lui Mihai Potcoavă. Sunt femei, majoritatea femei, care se bucură calm şi cald de prezenţa ta, privitor, şi vibrează subtil, abia mişcând aerul de până la ele. Şi te apropii încet, pentru că vrei să‐ţi aminteşti de unde o ştii pe fiecare dintre ele. Aşa mi s‐a întâmplat cu multă vreme în urmă, până când mi‐am strigat în şoaptă: Gauguin! Cum de au ele, personajele amândurora, peste veac, acelaşi... nescio
quid? Poate atitudinea... Chiar surprinse într‐o idee de mişcare, portretelor lui Potcoavă le lipseşte – nu ştiu dacă programatic sau nu –, la fel ca în pânzele lui Gauguin, acţiunea. Par a se lăsa contemplate în starea lor de pace interioară, atrăgând ochiul printr‐un decorativ aparent.
Şi încă ceva, oarecum neobişnuit în arta portretului: de multe ori, încadratura este largă şi implică un plan îndepărtat – un interior sau un peisaj –, ceea ce presupune deja o compoziţie elaborată. Criticul de artă Cornel Ostahie spunea că Mihai Potcoavă ar fi... „nabist şi nu prea”.
Înclin, aşa cum face şi Ostahie, spre partea a doua a aserţiunii. Nu cred într‐o influenţă a lui Gauguin – ca în cazul „profeţilor” Paul Sérusier, Maurice Denice, Pierre Bonnard, Félix Vallotton, Édouard Vuillard ş.a. – asumată de Mihai Potcoavă, ci mai degrabă într‐o paradigmă comună de percepţie plastică a realităţii.
Două au fost personalele pe care Mihai Potcoavă le‐a deschis în această toamnă pentru bucureşteni: în octombrie, la Sala IRECSON, şi în noiembrie, la Galeriile Bibliotecii Metropolitane. Într‐un citadin dezordonat şi angoasant, pictorul construieşte o altă realitate. Calmă, în armonie cu sine însăşi. Ai senzaţia că el priveşte lumea de sus, de foarte sus, şi nu izbuteşte să vadă decât forme
şi culori fără asperităţi, fără inevitabilele maculări ale imaginii în close‐up. Este cu putinţă, pentru că pictorul a... zburat o viaţă întreagă. Da, a zburat nu cu, ci şi pe un Boeing. După ce a absolvit cursurile Liceului „Nicolae Tonitza” (profesori: Theodor Dan şi Afane Teodoreanu) şi deşi era limpede că moşteneşte talentul plastic al mamei sale, Mihai Potcovă alege să urmeze cursurile Academiei de Aviaţie şi să devină pilot. Perioada 1988‐1996 şi‐o petrece în străinătate (un an în Austria, restul în SUA).
Timp de patru ani, în S.U.A. urmează şcoala pictorului Marc Chatov, unde obţine diploma de pictor portretist, şi cursurile pictorului Nelson Shanks. Are 20 de expoziţii personale, dintre care trei în S.U.A (Chateau Elan, 1994; D. Miles Gallery‐Atlanta, 1995 iar în 1996 a obţinut Premiul II la Kennesaw Mountain Vineyards Show), şi a participat la 30 de expoziţii colective. Te cucereşte prin
sinceritatea demersului, aşa cum, de altfel, mărturiseşte: „Cred în frumos chiar atunci abia se lasă descoperit”.
Tocmai această sinceritate îl ţine ancorat cu bucurie în figurativ şi îl face să fie atent la detalii, să caute soluţii originale. Astfel, anulează perspectiva, modifică raportul dintre culorile calde şi cele reci sau contrazice eclerajul natural în favoarea comunicării expresive. În pânzele sale se face simţită o tensiune subtilă între planul apropiat şi cel depărtat. Atât în portrete, cât şi în naturile statice şi în peisaje.
Pictură. Doar atât. Astfel (nu) îşi intitulează Mihai Potcoavă multe dintre expoziţii. Nu cred că o face dintr‐o lipsă de apetit pentru cuvânt, nu ştiu dacă este o formă de smerenie. Poate fi însă o intuiţie a spaţiului deschis, cunoscut şi prietenos. O stare permanentă de împăcare. De iubire despătimită. Nu doar portretele, ci chiar şi nudurile sunt desăvârşit lipsite de carnalitate. Materia
surprinsă de pictor dă impresia că are o transparenţă de pastel. Regăsim aici lipsa de preocupare pentru experiment. Aparent, Mihai Potcoavă se lasă identificat ca mergând în plasa postimpresioniştilor. Aparent. Pentru că el inovează în zona detaliului. Atât al celui de interpretare,
cât şi al celui tehnic.
Am păstrat pentru final cuvintele pe care pictorul Mihai Potcovă le circumscrie, ca motto, picturii sale:
„Cred în frumos, chiar atunci când abia se lasă descoperit. Mă simt împlinit şi fericit când dăruiesc şi comunic cu oamenii. Am o mare sete de cunoaştere şi îmi ridic singur ştachete de depăşit. Privesc cu bucurie şi curiozitate viaţa şi natura care mă uimesc continuu”.