Album despre pictorul Mihai POTCOAVA (1948-2024)

Mihai POTCOAVĂ
(06.03.1948, Bucuresti - 30.05.2024, București)
http://www.e-galerie.ro/main.php/v/Mihai+Potcoava/
A absolvit Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza”, având profesori pe Theodor Dan şi Afane Teodoreanu. Urmează Academia Română de Aviaţie “Aurel Vlaicu”. Devine pilot de linie aeriană şi comandant de aeronavă, pe curse internaţionale la TAROM. Urmează, în SUA, timp de trei ani şcoală pictorului american Marc Chatov, obţinând diplomă de pictor portretist şi ulterior, timp de o jumătate de an se perfecţionează cu pictorul american Nelson Shanks. I-au influenţat cariera şi i-au fost prieteni apropiaţi: Afane Teodoreanu, Spiru Vergulescu şi Florin Niculiu. Membru UAP din Romania din 1997, secţia pictură. Numeroase expozitii in SUA (4), Turcia si in tara (Sala UNESCO, IRECSON, Cercul Militar National Bucuresti, Calea Victoriei 33, VeronikiArt, Muzeul Municipului Buc, Muzeul National Cotroceni, Biblioteca Metropolitana Buc.etc). A obtinut Premiul II la expozitia Kennesaw Mountain Vineyards Show, U.S.A.,1996, “Premiul de Cultură” la Gala Premiilor VIP august 2011. Lucrări in colectii: Două tablouri in Colectia Casei Regale a României, două tablouri la Muzeul Judetean de Istorie si Artă Olt, oras Slatina, două tablouri la Muzeul Golesti, Arges, câte un tablou la ICR Istanbul, Galeria VeronikiArt Buc. Numeroase tablouri in colectii particulare in SUA, Austria, Australia, Spania, Germania, Slovacia, Serbia si România.

***

mai multe informatii despre artistul MIHAI POTCOAVA pe:
http://www.e-galerie.ro/main.php/v/Mihai+Potcoava/

Potcoava, Mihai Pictor
S-a nascut la 6 martie 1948 in Bucuresti.
A absolvit Liceul de Arte Plastice "Nicolae Tonitza", avand profesori pe Theodor Dan si Afane Teodoreanu. Urmeaza Academia Romana de Aviatie "Aurel Vlaicu". Devine pilot de linie aeriana si comandant de aeronava, pe curse internationale la TAROM.
Urmeaza, in SUA, timp de trei ani scoala pictorului american Marc Chatov, obtinand diploma de pictor portretist si ulterior, timp de o jumatate de an se perfectioneaza cu pictorul american Nelson Shanks.
I-au influentat cariera si i-au fost prieteni apropiati Afane Teodoreanu, Spiru Vergulescu si Florin Niculiu.
Membru UAP Bucuresti, sectia pictura, din 1997.
EXPOZITII PERSONALE :
* Muzeul de Stiinte Naturale, FERNBANK MUSEUM ATLANTA, U.S.A., 1992, 1993
* CHATEAU ELAN, U.S.A., 1994
* D.MILES GALLERY, ATLANTA, U.S.A., 1995
* KENNESAW MOUNTAIN VINEYARDS SHOW, U.S.A. ,1996 - unde a obtinut Premiul II
* T.C.ART GALLERY, Bucuresti, 2005
* SALA U.N.E.S.C.O. Bucuresti, 2005
* GALERIA DE ARTA ANA, Bucuresti , 2008
* SALA IRECSON ,Bucuresti, 2006, 2007, 2008, 2009


EXPOZITII COLECTIVE :
Expozitia omagiala N. Tonitza, Muzeul Colectiilor de Arta, 1996.
Salonul National de Arta, Romexpo, 2001.
Salonul de pictura al Municipiului Bucuresti, 2002,2003, 2004
Expozitie World Trade Plaza, toate editiile.
Expozitie Galeria Fundatiei, 2005.
COLECTII:
Doua tablouri in Muzeul Judetean de Istorie si Arta Olt, oras Slatina si doua in Colectia Casei Regale a Romaniei.
Numeroase tablouri in colectii particulare in SUA, Austria, Australia, Spania, Germania, Slovacia, Serbia si Romania.



Home : 021-7773070
Mobile:0724448383
E-mail: mihaipotcoava@yahoo.com
http://www.e-galerie.ro/main.php/v/Mihai+Potcoava/


"Cred in frumos, chiar atunci cand abia se lasa descoperit. Ma simt implinit si fericit cand daruiesc si comunic cu oamenii. Am o mare sete de cunoastere si imi ridic singur stachete de depasit. Privesc cu bucurie si curiozitate viata si natura care ma uimesc continuu." Mihai Potcoava


Extrase din presa:

ziarul BURSA nr.17 – Vineri 25 ianuarie 2008

“Binecuvintati fie contemporanii nostri” de Marius Tita

“...Mihai Potcoava expune in aceste zile la Galeria Ana, cea care se priveste ochi in ochi cu intrarea TVR-ului din Pangratti si vorbeste peste gard cu celebrele ateliere ale artistilor celebri de pe aceasta strada. Pictorul este o prezenta relativ recenta in peisajul nostru artistic, dar una activa si, mai ales extrem de placuta. Despre arta sa nu putem insa spune doar atit. Mihai Potcoava a revenit dupa ani in care locul sau de munca era printre nori, la pictura pe care de fapt nu o parasise niciodata. Locuitor american pentru o vreme, s-a dedat la obiceiurile locului, care inseamna lucru direct in atelierul unui pictor consacrat atit de bine, incat e la un pas de beatificare. In aceste cursuri intense se ajunge greu si se munceste serios. E o scoala intensa unde nu conteaza titlul de doctor in arte vizuale sau daca ai parinti potenti. Dupa o astfel de slefuire, Mihai Potcoava lucreaza plein air si ne invita, cu o delicatete ce nu este specifica acestor pamanturi sau vremuri, sa ne uitam la picture sa. Si vedem o exceptionala apropiere de subiect, pe care il simte cu toate simturile, o stiinta deosebita a compozitiei si o disponibilitate emotionanta pentru lucrurile natural de simple in complexitatea lor. Si cel mai complex este omul, iar pictorul nostru contemporan, Mihai Potcoava, are harul de a reda chipul sau corpul uman. Cu convingerea ca acest talent special si suplimentar este un bonus dumnezeiesc pentru un om deja daruit cu har pictoricesc, putem spune ca s-a nascut unul din cei mai buni portretisti pe care i-am avut la noi, in cer sau pe pamant.”

ADEVARUL ziarul nr.5472 sambata 16 februarie 2008

"Pământul văzut dintr-un Boeing"
de Victoria Anghelescu

Mihai Potcoavă, autorul expoziţiei de la Galeria „Ana", din strada Pangrati, a avut un parcurs mai puţin obişnuit în lumea artistică românească. După ce urmează cursurile Liceului de artă "Nicolae Tonitza", optează pentru Academia de Aviaţie şi pentru meseria de pilot pe care o practică până în 1988, când se hotărăşte să trăiască în străinătate.

Odată cu stabilirea în Austria (pentru un an) şi apoi în SUA, revine la prima sa dragoste, pictura. Obţine în America diploma de "pictor portretist" după cursuri la Şcoala pictorului american Marc Chatov şi, tot acolo, deschide primele expoziţii personale în Atlanta. În 1996 obţine premiul II la expoziţia Kennesaw Mountain Vineyards din Georgia. Printre personajele portretizate de el în SUA se numără şi senatorul de Carolina, Josiah W. Bailey.

Lumina tamisată a grădinilor

Întors în România în 1996, reia activitatea de pilot de Boeing 707, continuând să picteze. În 1997 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Participă la expoziţii colective, organizează personale la galeriile IRECSON şi „Ana".

În selecţia expusă acum predomină peisajul urban patriarhal, interioarele cu deschidere către balcoane cu plante, grădini cu pomi singuratici. Dacă am ţine să-l încadrăm într-un curent anume, ar trebui să ne gândim, ca tehnică şi ca viziune, la postimpresionism. Casele, iarba, cerul, pământul se încheagă din tuşe scurte, lumina este egală, uşor tamisată, învăluind obiectele.

Artistul respectă, de obicei, culoarea locală, dominată, frecvent, de verdele plantelor, în combinaţii armonice, cu rare îndrăzneli contrapunctice. Lumea lui Mihai Potcoavă este calmă, caldă, sentimentul comunicat de artist este unul de împăcată meditaţie asupra existenţei. Lucrările din expoziţia actuală par alese în mod special aşa, dacă ne gândim la peisajele din Franţa, Veneţia, Dubrovnik sau Balcic, de exemplu, cu lumina lor solară, cu sonorităţi de roşuri şi galbenuri, cu ocruri calde.

Genul portretistic este destul de puţin prezent la Galeria „Ana". Trei portrete de femei, de o delicată analiză psihologică, din care nu lipseşte un strop de ironie caldă, plasează lucrările în zona tradiţională a genului.

"Pictorul şi motivul"

Ceea ce frapează în creaţia lui Mihai Potcoavă este lipsa de inhibiţie în abordarea lumii exterioare. Neinteresat de noutate, fără dorinţa de a-şi demonstra neapărat originalitatea şi raportarea la direcţiile timpului, pictorul ne aminteşte că, de fapt, arta este menită să comunice sentimentele autorului ei în relaţia cu lumea înconjurătoare, că fiecare relaţionare cu universul este strict personală, că trăirile (chiar şi cele calme) pot constitui substanţa artei. Mihai Potcoavă ne aminteşte că seninătatea există, că în pofida agitaţiei contemporane este posibilă contemplarea cerului, copacilor, florilor.

***

ziarul BURSA nr.214(3827) 31 oct 2008

"Portrete şi figuri"
de Marius Tita
Portretul şi mai ales autorii de portrete au viaţă grea în vremurile noastre de la noi. Dacă nu are o semnătură foarte mare şi urmaşii portretizatului nu sînt în sală, pictura cu faţă umană nu are şanse remarcabile de a se vinde la licitaţie. La un autor cu nume, faptul că subiectul ales este un portret îi scade din start preţul şi se vinde mai slab decît un peisaj, natură statică sau altceva realizat de acelaşi artist. Nici un portret nu a bătut recorduri la licitaţii şi nici nu a împins preţurile de ofertă la salturi ameţitoare.
Noţiunea de portret este şi ea greu de definit cu exactitate, deşi se referă cu siguranţă la faţa omului. Ea poate apărea fie intenţionat, ca subiect declarat, fie într-o compoziţie cu alte figuri sau figurine. Cînd figura este scopul declarat al creaţiei artistice, ea poate fi una cunoscută, aleasă pentru importanţa celui care o poartă, sau una anonimă, unde contează ce spune privitorului şi, mai întîi, artistului. Celebritatea fie a mers ea la pictor, să îi pozeze, fie creatorul s-a simţit dator, ca membru al societăţii, să îi imortalizeze chipul. Ceauşescu este deţinătorul recordului absolut al acestui din urmă aspect, cu artişti plastici care şi acum ar sta la coadă să îi redea faţa cîrlionţată şi mereu bucălată, chit că nu l-au văzut niciodată în realitate. Deşi nu am crede, celebritatea este extrem de perisabilă, şi ceea ce găsim astăzi pe toate retinele şi buzele mîine poate zace sub straturi groase de anonimat şi necunoaştere. Chiar şi anterior amintitul Ceauşescu, că pomenit este doar de Crăciun, se confruntă cu acest fenomen, tinerii şi copiii avînd probleme în a-l defini şi identifica.
După cum ne privesc din tablourile de sfîrşit de secol XIX sau început de XX, anonimii de astăzi au fost cineva la viaţa lor, cu poziţii, averi sau doar drame în spate, dar acum sînt doar ”Portret de bărbat”, cel mult de femeie, sau de vreo meserie în coadă, ghicită după haine, mustăţi sau alţi indici. Numele şi gradul lor de importanţă au fost uitate, şi dacă nu au prins ceva din epoca fotografiei sau a altor tehnici moderne, sînt definitiv pierdute. Nu vom şti niciodată cine sînt feţele lustruite ale lui Sava Henţia sau cum se numesc subiecţii lui Constantin Lecca, identificabili ca funcţie, rang, etnie sau vremuri doar după tot felul de indici tehnici şi deducţii logice. Dar despre importanţa socială a portretului vom învăţa în curînd, cînd începe campania electorală, şi vom fi invadaţi de chipuri şi feţe, care ne-au făcut mereu figuri. Le vom vedea pe panouri speciale dar şi pe garduri şi pereţi şi, mai ales, la televizor.
Chiar dacă subiectul ales este la rîndul său o persoană importantă, atîta timp cît vreun muzeu sau instituţie care are să-i zică mersi nu se bagă în cumpărătură, o pictură-portret tot nu se vinde. În licitaţiile noastre s-au plimbat numeroase astfel de portrete, cu nume celebre sau măcar importante pentru istoria şi cultura noastră, ca subiect, şi cu artişti vestiţi ca autori, şi nici măcar preempţiunea caracteristică marilor şi civilizatelor societăţi nu le-a trecut la realizări. Adică la vînzări, termenul de realizare însemnînd acelaşi lucru în limba basarabeană, româna de dincolo de Prut infectată de bolşevici cu tot felul de arhaisme sau termeni de economie politică, de genul mărfii care trebuie realizată, adică vîndută.
Pentru a realiza, adică picta, un portret îţi trebuie un talent aparte, care îl completează pe cel pentru pictură, desen sau sculptură. Portretul este practicat de mai toţi artiştii plastici, dar puţini demonstrează abilităţi pentru acest gen şi şi mai puţini au talentul special de care scriem. Nu puţini, însă, sînt marii artişti care fac dovada unor calităţi de excepţie în arta lor, dar totul pînă la portret. Un adevărat portretist preferă chipul expresiv celui celebru şi să lucreze cu modelul în faţă. Proba lui de măiestrie este să redea trăsăturile fizice, dar şi spiritul care le reuneşte, în portret, şi nu să imite o fotografie.
De puţin timp am putut remarca apariţia unui nou pictor printre cei care asigură viaţa artistică, ramura activă, de pe la noi. Nu este la vîrsta ieşirii de pe băncile şcolii, ci la cea a retragerii din activitatea angajată, nu poartă în spate un bagaj de resentimente şi refulări, ci are un zîmbet neaşteptat de luminos pentru practicile dîmboviţene, pline de talente, dar numai între ghilimele. În plus, prin ce a expus pînă acum, pictorul Mihai Potcoavă ni se arată ca un mare portretist, poate cel mai bun al momentului, din ţara noastră. Există, desigur, explicaţii dar şi frumoase poveşti adevărate despre pictorul Mihai Potcoavă şi înclinaţia sa spre pictarea feţei umane. Ceea ce nu ne aşteptam să aflăm este că meseria pictorului nostru este de pilot de avioane. Şi nu din cele la manşa cărora se înghesuie tot felul de ciudat îmbogăţiţi, plictisiţi de patruoripatruri, hameruri sau suvuri, ci boeinguri de linie şi călători, cu care a străbătut atmosfera terestră prin tot felul de colţuri. De altfel, dacă s-ar fi dus la maşina de scris, şi nu la şevalet, tot ar fi avut ce face ani buni de aici încolo. Nu ştiu dacă în lungile lui zboruri Mihai Potcoavă vedea norii sub formă de portret, dar cu siguranţă avea o mare foame de pictură în momentul cînd a plecat ultima dată din hangar. Şi asta se întîmpla în America, unde s-a dus la atelierele-şcoală ale unor mari pictori, după cum era frumoasa tradiţie şi regulă pe la noi, înainte de al doilea război mondial. Cei doi maeştri-profesori, Marc Chatov şi Nelson Shanks, sînt şi doi mari portretişti, al doilea dintre ei chiar prin definiţie. Există şi aici o frumoasă poveste, pe care de altfel am mai scris-o, Nelson Shanks fiind autorul celor două portrete, al regelui Mihai şi cel al reginei Ana, care au fost dăruite cuplului regal cu ocazia nunţii de diamant celebrată recent. Dacă starea sănătăţii nu i-a permis lui Nelson Shanks să ia parte la ceremonii, faimosul portretist american a fost totuşi în România, în momentul mai puţin festivist şi mai mult productiv al pictării celor două tablouri. Acţiunea s-a desfăşurat la reşedinţa ambasadorului american, Nicolas Taubman, îndrăgostit de artă pînă la cele mai mari şi frumoase gesturi, pasiune în care îi stă alături, la aceleaşi cote, soţia sa, Jenny. De altfel, mult timp pe site-ul internet al pictorului Nelson Shanks s-a aflat, ca realizare preferată, alături de lady Di şi papa Ioan Paul al II-lea, portretul doamnei Jenny Taubman. În fotografiile istorice din momentul pictării de către Nelson Shanks a portretelor regelui şi reginei, una dintre ele fiind publicată printre rîndurile rubricii de faţă cu ceva timp în urmă, regăsim, pe lîngă pictor, modele lşi gazde şi prezenţa discretă a lui Mihai Potcoavă, asistîndu-şi maestrul la lucru, în amintirea frumoaselor şi fructuoaselor clipe ale uceniciei în atelierul unuia dintre cei mai importanţi portretişti ai lumii.
În aceste zile, picturile lui Mihai Potcoavă sînt expuse la galeria IRECSON, generoasa dar mult prea discreta sală de acolo de unde îşi începe drumul, ieşind din rîul Dîmboviţa, Calea Victoriei, care se duce la piaţa şi palatul cu aceleaşi nume. Nu sînt expuse numai portrete, ci şi peisaje de o cromatică ce ne-ar face să bănuim că artistul a descoperit Coasta de Azur de la noi, dar portretele sînt cele care îl individualizează pe pictorul Mihai Potcoavă, aceasta fiind o cursă unde concurează cam singur şi unde sînt multe de făcut. Din ceruri, unde a fost la manşa avioanelor, portretistul nostru a coborît cu o poftă nebună să vadă oameni şi natură şi este atît de dăruit în arta arătării aşa cum sîntem, încît peisajele sale ajung, de fapt, portrete de case, copaci şi anotimpuri, realizate cu o sinceritate de care avem teribilă nevoie.

Marius Tiţa

***

UN NABIST AL PICTURII ROMANESTI
GRID MODORCEA - Tricolorul, nr. 1410 / 07.11.2008

Din capul locului trebuie să precizez că a existat în Franţa un curent avangradist, care s-a numit nabism. Nabiştii au fost un grup de pictori francezi de la sfârşitul sec. XIX, ale căror opere au un caracter decorativ, tinzând spre o exprimare simbolistă. Denumirea de Les Nabis sau doar Nabis se trage de la profetul evreu cu numele Nabi. De aceea, lor li se mai spune şi Profeţii, în ebraică nabi însemnând chiar profet. Grupul s-a organizat la faimoasa Académie Julian din Paris, în jurul lui Paul Sérusier, care a dat numele mişcării, având drept model arta lui Gauguin. Dintre cei care au făcut parte din grup, mai cunoscuţi sunt Pierre Bonnard şi Edouard Vuillard. Pictura lor din anii 1890 e de factură post-impresionistă, influenţând puternic arta următoarelor decenii. Les Nabis se considerau iniţiaţi şi deschizători de noi drumuri. Ei foloseau un anumit vocabular iniţiatic. Orice atelier era denumit egasterium, iar toate scrisorile dintre ei se încheiau invariant cu formularea E.T.P.M.V. et M.P., însemnând „En ta paume, mon verbe et ma paume”, adică „În palma mâinii tale, cuvântul meu şi palma mea”. Pictura lor a pregătit simbolismul, fauvismul, cubismul, chiar arta abstractă, împreună cu Art Nouveau, un curent paralel. În această tradiţie se înscrie şi pictorul român Mihai Potcoavă, care în aceste zile expune la galeria „Irecson” de pe Calea Victoriei nr. 2. Prima impresie, când intri în expoziţie, este însă că pictura sa se înscrie în tradiţia plasticii româneşti, îndeosebi a lui Theodor Pallady. Dar oare acest artist rafinat nu a fost şi el influenţat de nabişti? Bineînţeles. De aceea, nu e de mirare că Mihai Potcoavă, pe care l-ai taxa drept palladist, se consideră nabist. Deşi nu uită să adauge că i-a avut profesori pe Teodor Dan şi Afane Teodoreanu, unul din fiii scriitorului Ionel Teodoreanu, fiu geamăn, a cărui fată e căsătorită cu dirijorul Cristian Mandeal. Nu-l uită nici pe Florin Niculiu, prietenul şi sfătuitorul său. Dar pregătirea temeinică şi-a făcut-o în Statele Unite, unde a urmat cursurile marilor portretişti americani Marc Chatov şi Nelson Shanks, rodul acestei experienţe fiind cele două impresionante lucrări centrale, Nud şi Tânăr cu vestă, făcute în America în urmă cu 15 ani! Primele portrete ale lui Mihai Potcoavă au o personalitate clasică, conferită de desenul lor sigur, bine conturat. Cu timpul, portretele au fost parcă influenţate de peisaje, care sunt în culori estompate, de parcă sunt pictate cu ochii întredeschişi, ca prin vis. Dar ceea ce predomină în expoziţia acestui nabist român este roşul, o culoare pe care o strecoară în toate tablourile, chiar şi în cele pe fundal negru, precum lucrările Alina şi Magda, adevărate bijuterii picturale. Roşul este o culoare foarte energizantă, care imprimă o stare solară, o stare de căldură, de optimism. Ca titlul Miresele soarelui. Însă nabismul se vede prin petele de culoare contrastante, precum portretul albastru al lui Mr. Albano pe fundal verde. Sau Raisa, care se trage direct din Gauguin. Ca şi Nud, lucrarea de la etaj. Les Nabis au mers pe un simbolism al culorii, pe impresia pe care o trezeşte culoarea asupra psihicului uman. În acest spirit lucrează şi Mihai Potcoavă, care mi-a mărturisit că tehnica sa e o trăire duală, că foarte multe portrete sunt lucrate după model, însă „modelul doar mă inspiră, apoi improvizez cam aşa cum se întâmplă în muzica de jazz”. Pictorul spune că se bazează pe „emoţii spontane care îmi vin în faţa naturii sau a modelului”. Poate de aceea, lucrările sale lasă impresia de crochiu, sunt voalate, estompate, precum Doamna M (o replică la Domana T. a lui Camil Peterescu?), Miruna, Fata în roşu, Isabela sau Yolande, toate marcate de post-impresionism. Aşa sunt mai ales nudurile şi peisajele, precum Înserare la Brebu, Livada cu meri, Lan de grâu, Colţ de grădină, Peisaj la Domneşti, Cireşi şi vie, ca să nu mai vorbesc ce splendide sunt detaliile aduse în prim-plan, devenite mari tablouri, precum Ramura de măr, Cireş înflorit sau Luleaua turcului. Multe lucrări îngrijite, elegante, imprimă o stare de calm, de linişte, cum sună şi titlurile lor: Aşteptare, Intimitate, Fată stând la soare, Gânduri, Somnul, La fereastră. Sunt teme universale tratate într-o manieră deja vu, căci Mihai Potcoavă este un pictor cuminte, aşezat, nu are nici un fel de nebunie creatoare, precum Gabriela Culic, de exemplu, care îmi spunea că visează să vadă ceva nou, ce nu s-a mai văzut! Dar aşa ceva nu se mai poate, totul s-a făcut, trebuie să te obişnuieşti cu gândul că vei vedea ceea ce ai mai văzut, poate puţin altfel. Revoluţiile în artă se petrec la un secol o dată, deşi în timpul nostru toate se desfăşoară mai repede, sinteza lucrurilor e pe orizontală, arderile sunt mai iuţi, cine ştie! De aceea, până atunci, e bine să ne bucurăm când vedem ceva ce ne-a mai bucurat şi altădată. Totul e să nu fie kitsch, prostii, făcătură. Ceea ce nu e cazul aici. Deşi nu are nimic profetic sau mistic, nimic excentric, această sărbătoare a culorii oferită de Mihai Potcoavă impune un pictor aparte în peisajul plasticii contemporane româneşti tocmai prin normalitate, prin starea de calm, linişte, căldură pe care o degajă pânzele sale, o nevoie acută a omului acestui timp atât de agitat, avid după senzaţional, dar lipsit de ceea ce se numeşte lucru temeinic, bine aşezat în ramă.

***


MIHAI POTCOAVĂ – căldură şi blândeţe

Trecând pe lângă o galerie particulară, am zărit afişul în geam. Mi-a plăcut şi am intrat.
M-a impresionat sensibilitatea şi blândeţea degajată de picturile expuse. O pictură „cuminte”, care aproape îţi pătrunde în suflet, te linişteşte şi intri într-o lume unde visul, lumina, contrastul cald – rece te cheamă şi te apropie de natură, peisaj, cer...
Fără să fie strident, fără să afişeze o ostentaţie a obiectelor, caselor, copacilor, locurilor întâlnite, Mihai Potcoavă, prin transparenţa şi în acelaşi timp, puterea culorii, prin tuşe apropiate, impresionante, te introduce într-o lume a vibraţiei. Aerul din jurul obiectelor vibrează, parcă am fi în mijlocul verii când aerul prea fierbinte se ridică, tremură, dansează şi face ca obiectele să îşi piardă conturul, să plutească şi face ca obiectele să îşi piardă conturul, să plutească şi în acelaşi timp, să fie reale. Această senzaţie îmi provoacă naturile statice ale lui Mihai Potcoavă. Utilizând foarte multe perechi de complementare, în care aş putea să spun că este un Maestru, deoarece le echilibrează perfect, nu prin ştiinţa (pe care sigur o are), ci prin simţire, artistul ne prezintă lucruri banale: scaune, mese, sticle, mere, portocale, oferindu-le roluri principale, devenind unice şi simbol.
Lumina degajată de picturile lui este caldă. Ea nu te îndepărtează, ci te cheamă, te stârneşte şi-ţi doreşti unele lucrări.
Artistul abordează toate temele de şevalet, naturi statice, peisaje, portrete, nuduri. Dar eu aş afirma că el rămâne un mare maestru al naturilor statice. Aici el dovedeşte capacitatea lui de sinteză, de a reda obiectele, de a transpune pe pânză esenţa acestora.
Ca şi la peisaje, vibraţia aerului din jurul obiectelor apare foarte importantă. El o redă prin tuşe mici, alăturate, nefolosind contrastul liniei, amintindu-mi foarte mult de Bonnard.
Nu vrea să epateze nici prin tuşă, nici prin compoziţie, ci prin căldura interioară, prin felul de a trata lucrarea, el vrea să trăieşti odată cu el, acea emoţie aproape sacră, pe care o simte în faţa subiectelor şi a pânzei.
În toată agitaţia contemporană, când toţi alergăm după ceva şi ne agităm, am impresia că Mihai Potcoavă s-a retras undeva în lumea lui şi de acolo ne arată ce frumoasă poate fi viaţa, ce armonie degajă orice lucru, fie cât de mic, dacă ştim să îl privim cu ochi şi inimă de artist.
Intrând în expoziţie, pentru câteva minute am resimţit liniştea care te cuprinde privind lucrările lui. Peisajele şi naturile statice degajă ceva deosebit, o lumină specială şi difuză care te alină şi te determină să uiţi realitatea.
Nudurile au o puritate fiindcă el tratează nu forma, ci cum cade lumina pe trupul lor. Trupurile sunt plenare, moi, abandonându-se în faţa luminii. Portretele te privesc, întrebător, creând o legătură directă cu privitorul.
Niciodată, artistul nu a uitat studiul clasic, se vede că i-a fost cel mai drag şi nu a putut să ocolească, să sară peste acesta. Sigur că, simţirea şi transpunerea au făcut saltul calitativ de la studiu la artă.
Pictorul ne dă o lecţie de simplitate, înţelegere şi iubire. Dacă toţi oamenii s-ar uita cu ochii lui Mihai Potcoavă în jur, toţi ar deveni mai blânzi mai buni şi mai iertători. Iată, lecţia de viaţă, dăruită cu atâta har de către domnia sa.

Măriuca OTETELEŞANU - Revista „Plai strabun” nr.16 - 2009