Album despre Stefan PELMUS

https://www.facebook.com/stefan.pelmus
http://en.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Pelmu%C8%99
http://www.artexpert.ro/artisti/artist/stefan-pelmus
http://www.cotidianul.ro/lumea-incifrata-a-picturilor-lui-stefan-pelmus-217745/
http://artindex.ro/2014/12/27/stefan-pelmus-album/
http://www.cotidianul.ro/stefan-pelmus-picturile-mele-seamana-cu-o-icoana-a-sufletului-294093/


Plăcerea jocului abstract

de Corneliu OSTAHIE

„Magia semnelor”, noua expoziţie personală a lui Ştefan Pelmuş deschisă în urmă cu câteva zile la Galeria de Artă „Casa Vernescu”, poate fi considerată, pe bună dreptate, o adevărată demonstraţie de profesionalism şi de consecvenţă tematico - stilistică aparţinând unuia dintre cei mai interesanţi pictori români contemporani. Peste 40 de lucrări, de dimensiuni care variază între 24 x 30 cm şi 131 x 162 cm, cea mai mare parte a lor fiind uleiuri pe pânză, alcătuiesc o veritabilă panoramă artistică, din vasta perspectivă a căreia îţi poţi da seama relativ repede atât de varietatea şi densitatea simbolurilor ce intră în alcătuirea ei, cât şi de dificultatea enormă a păstrării coeziunii acestora. Performanţa demnă de invidiat pe care o realizează Ştefan Pelmuş este aceea de a reuşi să evite manierismul, în condiţiile în care, de ani buni, propune publicului său un mod de a concepe imaginea în structura căruia regulile sunt relativ puţine şi în mod cert imuabile. „Reţeta” este aparent simplă: trei culori dominante – roşul, auriul şi verdele –, o serie de simboluri complexe şi de semne banale, a căror repetare dezinhibată introduce o notă de haos discret, dacă se poate spune aşa – frunze, piuneze, pahare, peşti, animale de casă şi siluete umane, toate stilizate, la care se adaugă, în mod explicit ori numai sugerat, crucea – ca element referenţial care organizează spaţiul şi dă sens conglomeratului vizual mai sus amintit.
Întrebarea este dacă pictura lui Ştefan Pelmuş are sau nu legătură cu religia ori cu credinţa în general. Nu sunt în măsură să cunosc sau să investighez lumea spirituală căreia îi aparţine artistul, şi de aceea mă voi feri să fac supoziţii legate de geneza interioară a picturii sale. În schimb, voi avansa ipoteza potrivit căreia, din ceea ce se observă în mod „obiectiv”, autorul acestor pânze pare să procedeze într-o manieră similară cu aceea a unui cercetător al gândirii magice (nicidecum cu aceea a unui practicant al ei), investigată sub diversele sale forme de manifestare, în funcţie de perioade istorice şi de zone geografice. Titlurile lucrărilor susţin, după părerea mea, o astfel de abordare: „Manuscris Yantra”, „Totem – Eva”, „Graal”, „Potire”, „Profeţi”, „Prapor”, „Bolta”, „Calea” etc. La fel şi examinarea atentă a unora dintre simboluri, exerciţiu de perspicacitate în urma căruia pot fi depistate influenţe sau preluări contextual-justificate provenind fie din arta egipteană antică, fie din imagistica de sorginte creştină.
A nu se înţelege de aici că Ştefan Pelmuş ar fi un fel de socio-antropolog care îşi notează observaţiile şi concluziile pe pânză în loc de hârtie, şi cu pensula în loc de pix. Încercând să-i descifrez demersul, mi-am amintit, la un moment dat, de ceea ce spunea Odysseas Elytis referitor la strania sintaxă a unora dintre versurile lui, anume că foloseşte (şi) cuvinte ale căror sensuri îi scapă sau care nu au niciun sens, dar care capătă în schimb o sonoritate cu totul remarcabilă atunci când sunt plasate în contexte potrivite. Altfel spus, Elytis, a cărui operă a fost încununată cu un Nobel pentru literatură, vedea poezia dincolo de cuvinte, acolo unde puţini o caută şi încă şi mai puţini o găsesc. Trecând de la una la alta şi păstrând diferenţele impuse de cele două tipuri de limbaj, precum şi de specificul unor domenii care nu se pot compara decât la modul metaforic, aş spune că Ştefan Pelmuş caută, la rândul său, pictura dincolo de imagini şi de multitudinea de înţelesuri cu care acestea se încarcă inevitabil în procesul comunicării. Mi-e teamă că aceia care se încăpăţânează să găsească semnificaţii ezoterice în picturile lui sau să-i trateze universul tematic şi conceptual ca pe o doctrină cabalistică expusă în registru vizual nu vor ajunge la niciun rezultat. Cred asta deoarece din întrega pictură a lui Pelmuş răzbate plăcerea rafinată de a combina în mod ludic culori şi forme care nu au neapărat o finalitate traductibilă în fraze cu înţeles precis, ci una care ţine mai degrabă de satisfacerea unei nevoi cvasiabstracte de mister indefinibil şi de ceremonialuri fără scenarii prestabilite.
Ar mai fi de discutat şi aspectul decorativ al acestor lucrări, întrucât ele sunt realmente „frumoase” şi chiar pot fi „bănuite” de o anumită doză de calofilie inoculată subtil şi care străbate de sub armoniile cromatice excelent orchestrate şi din acurateţea contururilor caligrafiate cu extremă delicateţe. Toate acestea nu ar face însă decât să se adauge la succesiunea de tatonări hermeneutice al căror scop este acela de a găsi o definiţie convenabilă pentru arta lui Stefan Pelmuş. Dar, oare, este neapărat nevoie de aşa ceva? Nu cumva este suficient să contempli aceste creaţii riguroase şi rebele în acelaşi timp şi să te laşi pătruns de chiar plăcerea de a le privi, renunţând la prejudecata că ele trebuie neapărat „înţelese”? Eu unul aşa am făcut şi nu am nimic a-mi reproşa din această cauză. (Economistul/Ecart, 29 octombrie 2004)

Stefan PELMUS in Salonul Cotidianul.ro 3 ianuarie 2017
Ştefan Pelmuş: "Picturile mele seamănă cu o icoană a sufletului"
http://www.cotidianul.ro/stefan-pelmus-picturile-mele-seamana-cu-o-icoana-a-sufletului-294093/

Marţi, 3 ianuarie, 2017, ora 10,30, bat la uşa atelierului 13, din strada Ing. Elie Radu, aşa cum convenisem cu maestrul Ştefan Pelmuş. Sunt trei ceasuri rele, marţea, iar atelierul maestrului are un număr care l-ar nelinişti pe orice om superstiţios. Pe maestrul Ştefan Pelmuş l-am găsit în faţa şevaletului. Tocmai începuse o nouă variantă a Labirintului, una din temele preferate. „Eu, zice, dacă nu lucrez o zi, mor. Cât despre cifra 13, ei bine, este un număr care mi-a purtat noroc”. S-a oprit, preţ de câteva clipe, cât i-am explicat, încă o dată, ce vrea rubrica intitulată Salonul Cotidianul ro. şi am trecut la treabă.

Flash interviu

Care din numeroasele Dvs. expoziţii vă este cea mai dragă?
Niciuna. Expoziţiile le faci pentru că trebuie să le faci. Dacă nu le faci înseamnă că nu munceşti. A fost, totuşi, una, la Galeria C. Brâncuşi”, la Palatul Parlamentului, după care mi s-a acordat premiul UAP. Nu pentru acea expoziţie, ci pentru cam tot ce făcusem şi eu, până arunci, pe lumea asta. I-am avut ca invitaţi, că aşa se obişnuieşte, pe prietenii mei, sculptorii Ion Iancuţ, Liviu Nedelcu, Gheorghe Zărnescu şi Alexandru Grosu.

Care au fost oamenii sau artiştii care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?
Despre devenirea mea artistică aş spune, glumind, că am concurat cu mine însumi, de unul singur, şi am ieşit al doilea. Glumă-glumă, dar e ceva adevăr în chestia asta. Cel mai important om şi artist, totodată, a fost unchiul meu, pictorul Pavel Ilie. Venea dumnealui, student fiind, în vacanţe, la Valea Călugărească. Bineînţels că desena. Desena tot timpul. Iar eu, copil fiind, îl imitam în tot ce făcea. Desenam şi eu, pe ruptelea, şi îi cam consumam acuarelele. A trecut o vară, a trecut şi a doua vară, şi a treia vară, eu desenam cot la cot cu unchiul, ba mai desenam şi de unul singur, că doar eram nepot de artist! Și numai ce hotărăşte unchiul să vin să dau examen la Bucureşti, pentru Liceul ”Nicolae Tonitza”. Și acuma spun un lucru pe care nu ştiu dacă e bine să-l scrieţi: dacă nu-mi punea unchiul o pilă, nu intram eu la liceul de artă. Apoi, al doilea om important a fost profesorul meu de la Institut, maestrul Ion Sălişteanu. A fost important pentru că m-a lăsat în lumea mea, ca pe un copac care creşte singur pe un deal.

Aţi trăit, ca om sau ca artist, şi o anume descumpănire în viaţa sau arta Dvs.?
Cuvântul ăsta, descumpănire, mă cam descumpăneşte. Ca artist, n-am avut nicio descumpănire, pentru că am crezut tot timpul în ceea ce fac. E drept, am avut şi un pic de noroc. Dar viaţa e plină de toate cele. Peste necazuri treci dacă munceşti. Noi, artiştii, muncim, dar de câştigat, cum să spun, o ducem greu. Nu se prea vinde ce facem şi cheltuielile sunt mari. Banii mei, puţini cum sunt, se duc pe viaţa de toate zilele, dar şi pe casa părinţilor mei, de la Valea Călugărească, pe care nu pot şi nu vreau să o las de izbelişte. Este casa părinţilor mei, a copilăriei mele, şi fără ea aş fi un om mort. Dar toate astea nu sunt o descumpănire, ci viaţă, viaţă de toate zilele.

După absolvirea Institutului, aţi pictat, ca mai toată lumea, peisaje, naturi statice, compoziţii etc. Când aţi trecut la ceea ce pictaţi acum?
Cu toată sinceritatea vă spun că nu ştiu când anume. Ceva-ceva începusem pe la finele perioadei în care am locuit şi lucrat la Tulcea, unde l-am cunoscut pe unul dintre cei mai mari acuarelişti din ultima vreme, Constantin Găvenea, dar şi pe alţii, cum ar fi Eugen Bratfanof, Vasile Mureşan, devenit Murivale. Vag îmi aduc aminte că a fost o expoziţie de grup, la Bucureşti, unde eu am expus o lucrare, Capul Sfântului Ioan, în maniera în care lucrez şi acum. Dar, până să expun acea lucrare, eu deja făcusem alte câteva asemănătoare, la Tulcea. De ieşit în lume, cu haina asta deja veche de peste 35 de ani, atunci am ieşit, cu expoziţia aceea.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?
Meditez mult, ca oricare alt om, asupra timpului, vieţii, morţii şi mi-ar plăcea ca, prin intermediul picturii mele, să regăsesc acel mult visat echilibru interior, acea îndelung căutată împăcare de sine.
Ştefan Pelmuş: „Picturile mele seamănă cu o icoană a sufletului”

Numeroase şi adevărate, adică îndreptăţite, sunt mai toate epitetele acordate picturii pe care de peste trei decenii o practică maestrul Ștefan Pelmuş. Fascinant, uluitor, unic, debordant, frenetic, aglutinant, aluziv, rafinament compoziţional, efluvii cromatice, constucţii geometrice surprinzătoare, aparent haotice, dar minuţios elaborate... şi lista este departe de-a fi epuizată.
Dincolo de toate aceste îndrituite etichete, cel puţin la fel de importante par a fi senzaţiile estetice pe care le stârneşte această pictură. O singură lucrare, şi cu atât mai mult toate la un loc, incită, răscoleşte, deconcertează, uimeşte, taie răsuflarea, ochiul se bucură şi, totodată, gândul se înnobilează.

În pofida atmosferei hieratice, personajele - simboluri din pictura sa ”dialogheză ca nişte personaje de teatru” iar dialogul lor ”se poate citi ca un manuscris”. Suntem, aşadar, avertizaţi chiar de către artist pentru a subînţelege că aşa-zisul haos al pânzelor sale este unul îndelung regizat, iar multitudinea de semne – cuneiforme, hieroglife, litere chirilice, frunze, ramuri, flori, vreascuri, fire de iarbă, adeseori de grâu, păsări, peşti, sarcofage, obeliscuri, lei, gâze, spini sau piuneze, piedestaluri, cupe cu lichid verde, roşu, albastru, galben – însufleţeşte şi leagă fabuloasa expunere conceptuală a unor lumi pierdute în negura veacurilor.
Pătrunşi parcă într-un muzeu labirintic (temă atât de dragă artistului), ”manuscrisul palimpsest” semnat de Ștefan Pelmuş ne poartă de la imaginea transfigurată a primordialei Eva la antichitatea egipteană, la zeii străvechii Ellade şi în vremea legiuitorului Hammurabi, la steaua regelui David şi la proorocii Vechiului Testament şi ne abandonează, întru simţire şi gândire, din zorii naşterii creştinismului şi până în Evul Mediu. Este vorba, deci, de o istorie culturală şi religioasă a lumii, o istorie văzută ca o avalanşă de simboluri şi semne într-o viziune inconfundabilă marcată stilistic cu ceea ce s-ar numi ”amprenta Ștefan Pelmuş”.

Despre sine, mărturisindu-şi afinităţile, artistul a declarat că îi plac scriitori ca ”Marques, Borges, cu lumea lor fabuloasă şi abundentă” sau pictori ca Matta, Ensor sau Tanguy, fără să fi preluat şi maniera suprarealistă a acestora. Ceva mai explicit, ca obârşie, se destăinuie când afirmă că îi place ”pictura pe sticlă din Transilvania, sau ceramica de la Horezu. Am studiat cu mare interes Egiptul antic şi pictura bizantină, apoi miniaturile persane, o adevărată lecţie de minuţiozitate a compoziţiei, în care fiecare element îşi ocupă propriul loc pentru că a fost creat dintr-o dragoste imensă”.
O dragoste imensă şi o fascinaţie pe măsură sunt lesne de citit în marile simboluri cu care-şi construieşte superbele compoziţii şi cicluri: Graalul, Crucea, Labirintul, suita de Totemuri şi Testamente, zeităţi precum Horus, Cronos, Icar, dar şi sarabanda de semne cu care, vorbindu-ne într-o limbă necunoscută, pune în scenă o lume creată, cum însuşi spune, ”dintr-o dragoste imensă”.

Carte de vizită
Ștefan Pelmuş s-a născut la 19 august, 1949, în comuna Valea Călugărească, judeţul Prahova.
1972 - absolvă Institutul de Arte Plastice ”N. Grigorescu” Bucureşti, secţia pictură, clasa Ion Sălişteanu.
1980 - devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP).
Expoziţii personale şi de grup în România, Belgia, Danemarca, Franţa, Ungaria, Olanda, Germania, Turcia, Suedia, Italia, Canada.
1994 – premiul I la Bienala de Artă Gh. Pătraşcu, Târgovişte.
1995 – Premiul UAP pentru pictură.
2002 – Premiul Bienalei de Artă, Fundaţia „Soarele Estului”, Tours, Franţa.
2003 – Premiul Muzeului de Artă din Chişinău.