Album despre Aurel JIQUIDI (1896-1962)

Aurel JIQUIDI (25.10.1896, Bucuresti – 04.02.1962, Bucuresti) a fost un pictor și grafician român, fiul graficianului Constantin Jiquidi (1865 - 1899). Lucrările sale sunt inspirate din realitățile sociale ale primei jumătăți a secolului 20. A urmat cursurile Școlii de Arte Frumoase din București după care a studiat pictura la Paris și Roma (1920). După întoarcerea de la Roma, lucrează pentru publicațiile progresiste românești și creează desene dramatice cu temă antifascistă (cum sunt "Terorile războiului" și "Legionarii au fost aici" din anul 1936) precum și schițe cu scene care s-au întâmplat în realitate din timpul mișcării revoluționare din România. De asemenea, Aurel Jiquidi a realizat și o serie de desene referitoare la răscoala țărănească din 1907 și a ilustrat opere literare ale autorilor Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Mihail Sadoveanu. A fost premiat cu Premiul de Stat al Republicii Socialiste România.
În perioada anilor '20 - '30, practică un desen cu ductul gros, cu hașurație amplă în toate direcțiile și cu reveniri expresive, nervoase și emotive pe contur. George Oprescu (în “Aurel Jiquidi”, Editura Meridiane, București, 1965) menționa asemănarea tematică între lucrările lui Jiqudi și grafica comercială a vestitului caricaturist francez Francisque Poulbot. A fost căsătorit cu Ana Jiquidi, artist decorator.

Linkuri:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Jiquidi

http://www.artmark.ro/catalog/index.php/aurel-jiquidi-colerii.html

"Un oservator tandru", articol de Pavel Susara, Evenimentul Zilei, 7 septembrie 2007
https://evz.ro/pavel-susara-un-observator-tandru-459125.html

ArtIndex - Aurel Jiquidi
http://artindex.ro/2012/05/16/jiquidi-aurel-2/

https://www.facebook.com/George.SerbanArt?fref=ts

Pavel Șușară - Lumea lui Aurel Jiquidi
13 septembrie 2020
https://www.facebook.com/Pavel-%C8%98u%C8%99ar%C4%83-Lumea-lui-Aurel-Jiquidi-236574927678926

Un mic fragment din studiul monografic, in curs de finalizare, ,,Aurel Jiquidi, lumea in sapte zile".
II. Aurel Jiquidi între căutarea de sine și mandatul imperativ
În anul 1896, ziua de 25 octombrie, se naște, în București, Aurel, unicul fiu al Aglaiei și al lui Constantin Jiquidi. Faptul că notorietatea caricaturistului, de sub a cărui observație nu scăpase nepedepsită nici măcar o singură figură importantă a vieții publice și, cu precădere, politice, din București, ajunsese la cota ei maximă, nu scutește tânăra familie Jiquidi de cea mai dramatică experiență imaginabilă și anume stingerea din viață a lui Constantin, în 1899, pe când Aurel nu avea decât trei ani. Relația directă tată-fiu este practic inexistentă, vârsta fragedă a copilului făcând efectiv imposibilă identificarea și conștientizarea activității și a personalității tatălui său. În acest caz, orice discuție despre atmosfera artistică din familie, despre primele experiențe în atelierul tatălui, despre cele dintâi îndrumări, fie și în joacă, primite nemijlocit din partea tatălui, ca reper important în memoria copilului, este nu doar inutilă, ci și una profund neadevărată. În destinul lui Aurel, prezența tatălui, ca model sau ca factor declanșator al propriei vocații artistice, este practic inexistentă și rămâne în afara oricărei posibile analize, cu atât mai mult cu cât Aglaia Jiquidi, văduvă tânără și fără resurse, face eforturi greu de imaginat pentru a se întreține pe sine și pentru a-și crește copilul în mod corespunzător. În aceste condiții, nici măcar mama nu este și nici nu poate fi un mijlocitor între ceea ce a reprezentat lumea lăuntrică și acțiunea diurnă a tatălui și procesul de cunoaștere, de formare și de modelare a fiului. Că lucrurile nu stăteau altfel și că eforturile de a-i asigura lui Aurel șansa unei educații măcar acceptabile o dovedește chiar faptul că acesta este trimis, pentru avantajul gratuității, în primii ani ai școlii primare, la Orfelinatul de surdo-muți din Focșani. Este greu de bănuit și, cu atât mai mult de înțeles, fie și prin eforturi mari de voință și de empatie, impactul pe care l-a avut asupra unui copil normal din punct de vedere funcțional și cognitiv, dar și puternic marcat sufletește din pricina absenței tatălui, acel mediu care fixa cadrele și orizontul unui alt tip de normalitate la care el nu avea cum să participe și pe care nici nu putea să și-o însușească. Fiind singurul fără deficiențele pe care le avea întreaga comunitate școlară de la Focșani, și la o vârstă extrem de fragedă, este de presupus că el a procesat întreaga experiență în mod tacit, în sine însuși, în propria lui conștiință, iar acest fapt i-a dezvoltat și i-a accentuat un spațiu al sensibilității și o capacitate de înțelegere și de compasiune pentru lumea din jur, și pentru natura umană, pe care nu avea cum să nu le manifeste și să nu le comunice mai târziu, atunci când această posibilitate a devenit reală și efectivă. Și chiar dacă nu a stat mult timp în acest orfelinat, el fiind retras ulterior și transferat la școala Lucaci din București, la vârsta fragedă, a primilor ani de învățământ, amprenta pe care a lăsat-o asupra memoriei lui o asemenea experiență poate fi atât de profundă și de puternică încât devine fapt de conștiință și trăsătură a personalității cu efecte pe termen lung sau chiar pe toată viața. Pasiunea lui pentru lectură și descărcarea energiilor, sau poate a tensiunilor lăuntrice, prin desen, pot fi, dincolo de impulsul spontan și de acțiunea instinctivă a vocației, dar și de cunoaștere și de luare în posesie simbolică a lumii, și o formă accesibilă, și cu o eficiență imediată, de securizare prin evaziune, de adapatare și de corecție a realului prin propriile ipoteze și persepective, așa cum le putea identifica și propune el însuși prin desen. Ce cărți a cititit și ce a desenat Aurel Jiquidi în timpul școlii primare, a studiilor gimnaziale și în perioada în care a frecventat Colegiul Sf. Sava din București nu poate fi inventariat și analizat în mod direct, dar nici nu are mare importanță din moment ce avem la îndemână întregul peisaj al culturii române din perioada cuprinsă între începutul secolului XX și până în preajma Primului Război Mondial. În acest interval se așează, în spațiul public românesc, marii vectori de creație și marile curente de idei, de la consolidarea eminescianismului și până la revoltele moderniste din jurul lui Al. Macedonski, de la prelungirile Junimismului și până la efervescența mișcărilor socialiste, de la tradiționalismul bucolico-mesianic și mistico-esoteric al lui Nicolae Iorga și Bogdan Petriceicu Hașdeu la clasicizarea lui Creangă, Slavici și Caragiale și până la deschiderea europeană prin Ovid Densuseanu, Eugen Lovinescu și cercurile simboliste, în general. În acest interval se repatriază Tudor Arghezi, care începe fulminanta lui activitate literară și gazetărească, iar în artele plastice, alături de falanga academistă își începe lunga activitate gruparea Tinerimea artistică, iar Dimitrie Paciurea și, mai ales, Constantin Brâncuși își amenajează marele lor asalt asupra statuarului clasic. În acest context de o mare diversitate și de o adevărată anvergură europeană, Aurel Jiquidi are și de unde să-și selecteze cărțile, și asta dacă ne referim doar la spațiul național, și de unde să-și alimenteze cultura vizuală și reperele estetice. Iar dacă desenul lui se exercită, cu precădere, tot în spațiul satirei, al caricaturii și al observației sociale, aria de referință se lărgește semnificativ, fiindcă viața publică și scena politică românească îi oferă un material inepuizabil și stimulente infinite pentru studiile directe și pentru exercițiile de imaginație. Dar dincolo de ce a citit și de ce a desenat în mod concret copilul și adolescentul Aurel Jiquidi, în perioada gimnaziului și a colegiului, un lucru este cert, și anume că desenul a rămas o precocupare esențială, că el a devenit o formă de articulare interioară și o modalitate curentă de exprimare, iar dovada indiscutabilă în acest sens este aceea că la 18 ani, la absolvirea colegiului, el se înscrie decis la examenul de admitere al Școlii de Arte Frumoase. Chiar dacă această tentativă se soldează cu un eșec, nereușind să obțină calificativele de promovare la probele de concurs, el reușește să pătrundă în atelierele școlii în calitate de audient, iar profesorii pe care îi frecventează sunt personalități artistice ale momentului care se bucură de o mare notorietate, uneori chiar la limita celebrității. Ei sunt Fritz Storck, Ipolit Strâmbu, G.D.Mirea și Gabriel Popescu, iar această echipă redutabilă de pedagogi, în preajma căreia lucrează doi ani, acoperă, practic, întreaga nevoie de îndrumare pe o arie tehnică și stilistico-formală de o indiscutabilă acuratețe și putere de cuprindere: de la Gabriel Popescu, întemeietorul școlii de gravură românească, se putea învăța temeinic acuratețea, siguranța și concizia liniei, de la Fritz Storck, știința modelajului și construcția formei, de la G.D.Mirea, atât rigoarea compoziției cât și, esențial, forța imaginarului și transgresarea individualului în beneficiul tipologiei, prin codurile academiste, iar de la Ipolit Strâmbu, din experiența lui muncheneză, forța cromatică, autonomia expresiei și, nu în ultimul rând, capacitatea de a gestiona contrariile și de a stăpâni combustia interioară a compoziției. Conștient sau nu de fiecare dintre aceste sugestii, Aurel Jiquidi cuprinde în creația sa de mai târziu, într-o sinteză care devine marca lui stilistică, exact aceste componente cu care cei patru profesori se identifică atât în abordarea directă a expresiei și a limbajului cât și în concepția lor artistică și în viziunea largă asupra construcției mentale și asupra formei finite. La capătul celor doi ani, într-o mare măsură decisivi pentru conștiința creației și pentru conștiința de sine, intrarea Regatului României în Primul Război Mondial îi întrerupe abrupt experiența universitară prin recrutarea și încorporarea sa, chiar dacă, mai apoi, el este scutit de serviciul militar din pricina sănătății precare, iar un an mai târziu, tot din pricina războiului, își găsește refugiul la Iași, pe urmele guvernului țării și a încă vreo trei sute de mii de civili, militari și, evident, a unui număr mare de persoane publice. Oricât ar părea de paradoxal, dată fiind situația dramatică a României devastată de război, plecarea lui la Iași echivalează cu o continuare a studiilor, dar nu în amfiteatrele și în atelierele universitare, ci ca pictor aplicat, ca scenograf practician al Teatrului din capitala Moldovei. Dovada indiscutabilă că tot ce a învățat și a realizat până acum nu se rezumă doar la exercițiile de atelier cu scopuri exclusiv didactice, ci reprezintă o activitate artistică propriu-zisă, este chiar debutul său expozițional de la Vaslui, din 1918, într-un moment încă marcat de zăngănitul armelor, împreună cu pictorul Sabin Popp, a căror prietenie va dura până la dispariția prematură a celui din urmă. Nu se cunoaște un inventar, și cu atât mai puțin un catalog cu imagini, dacă o fi existat, al acestei expoziții, dar este de presupus că participarea lui Jiquidi constă covârșitor, dar probabil nu exclusiv, în desene, iar în ceea ce privește subiectele și temele, având în vedere căutările lui constante și natura observațiilor sale asupra lumii din jur, acestea se vor fi rezumând la glose pe marginea portretului și a compoziției cu personaje în atitudini dinamice, în care interesul pentru caracterul individual și pentru prezența în spațiul public nu aveau cum să nu se regăsească. De altfel, un autoportret din 1914, ulei pe pânză, identificat și datat pe spate olograf, și portretul lui George Enescu din 1916 pot fi reperele stilistico-formale și grila de lectură pentru tipul de desen și pentru abordarea limbajului plastic, în general, din această perioadă. Autoportretul este sobru și melancolic, cu un aer ușor tenebros prin instrumentarea clar-obscurului ca notă dominantă a compoziției, iar portretul lui Enescu, privit din profil și redus la câteva linii și pete mari, este, la rândul lui, realizat tot în cheie gravă, departe de observația ascuțită a creatorului de șarje. El emană aceeași stare de melancolie și de întoarcerea spre sine a celui care contemplă modelul pe dinlăuntru și nu îi descrie chipul exterior și circumstanțial. Alte studii în ulei, din 1915, îl plasează, prin intenția de a defini forma prin enunțuri sumare și prin spontaneitatea tușei, deopotrivă în posteritatea grigoresciană și în contemporaneitatea lui Ipolit Strâmbu sau a lui Arthur Verona. Pe de altă parte, este imposibil ca după trauma celor doi ani de război și după experiența proprie a bejeniei, Aurel Jiquidi să nu fi surprins, în lucrarile expuse la Vaslui, și episoade ale dramei umane pe care o trăia direct și personal și ale dramei istorice pe care tocmai o traversa împreună cu întreaga societate românească și mondială. Iar în acest context, și alături de hieraticul Sabin Popp, este mai mult decât probabil ca el să fi expus primele sale compoziții expresioniste, în care compasiunea și revolta, cele două trăsaturi dominante ale agregării sale sufletești, să se fi exprimat într-un registru grav și dramatic, al meditației asupra condiției umane, și nu în acela, relativist și detașat, al sancțiunii prin tentația șarjei și prin acuitatea caricaturii. Dar dicolo de sfârșitul războiului, care oferă vieții o altă perspectivă și restaurează speranțele oamenilor, răvășite vreme de doi ani interminabili, și expoziția de la Vaslui îl reconecteză pe Aurel Juquidi la momentul pe care l-a întrerupt, din dinamica sa, izbucnirea războiului, și îl determină să revină în București cu gândul de a-și continua studiile. Însă într-un București răvășit și traumatizat nu mai regăsește ce lăsase cu mai bine de un an în urmă, iar continuarea studiilor capătă un cu totul alt înțeles prin evadarea, din 1919, spre Italia și mai apoi spre Franța. Abia acum, după doi ani de cursuri ca audient, după experiența cumplită a războiului și a refugiului, după practica de creație, sub stare de asediu, de la Iași, după prima lui expoziție de la Vaslui, el își începe cu adevărat studiile artistice, nu doar prin contactul cu instituțiile de artă și cu mediile culturale europene, ci și cu aventura umană și cu parcursul de cunoaștere într-o lume necunoscută, ea însăși rănită de iraționalul războiului, dar cu energiile gata să explodeze într-un spectacol grandios după surdina, după deturnarea și după starea de recluziune la care le obligase anii de coșmar ai celui mai mare carnagiu pe care îl cunoscuse omenirea până atunci. Aici, în inima Europei culturale, proaspăt eliberată și trezită din coșmar, Aurel Jiquidi beneficiază de două șanse majore, pe care nu avea cum să le rateze: pe de o parte, se poate informa și documenta la fața locului despre marile momente ale creației artistice, trecute și prezente, iar, pe de altă parte, are posibilitatea de a-și determina, prin raportare directă la mediul cultural cel mai autoritar, propria-i natură creatoare și spațiile de acțiune pe care tipul său de personalitate le poate acoperi în mod legitim și necesar. Atât în cele șase luni de experiență italiană, dar, mai ales, în cele optsprezece luni de aprofundare a lumii artistice pariziene, de contacte directe și de cercetare în marile muzee, el îi studiază și pe clasicul avertizor și cap limpede al umanității, Honore Daumier, dar și pe contemporanul, încă activ și plin de vitalitate la cei 67-68 de ani ai lui, Jean-Louis Forain, de amândoi leagându-l nu atât posibilele sugestii stilistico-formale cât profundele compatibilități de viziune, de caracter și de structură sufletească. Tot acum se intersectează, inevitabil, și cu efervescența, la limita dintre expresionism și Art Nouveau, a helveto-francezului, din aceeași generație cu Forain, Theophile-Alexandre Steinlen, dar și cu expresioniștii din spațiul germanic, din propria lui generație, Otto Dix, Max Bekmann și, evident, George Grosz, precum și cu mai vârstnicul Henrich Zille. De altfel, cu Zille, cu Grosz, cu Kaethe Kollowitz, cu Frans Masereel se va întâlni, între anii 1934 -1936, și în paginile consistentei reviste Cuvântul Liber, sub directoratul lui Tudor Teodorescu- Braniște, unde publică frecvent desene cu tematică politică și socială.(Corneliu Baba, în catalogul Aurel Jiquidi, expoziție retrospectivă, sala Dalles, mai-iunie 1963, pag. 5, George Oprescu, Aurel Jiquidi, album, Ed. Meridiane 1965, pag.14). După numai doi ani, în 1921, Aurel Jiquidi se reîntoarce în țară, într-o Românie Mare, complet reîntregită, în care speranțele reprimate și energiile creatoare se vor dezlănțui într-un mod unic, oarecum comparabil cu procesele de coagulare națională și de integrare, fie și incipientă, în mult râvnita civilizație europeană de după marele moment pașoptist. Este membru fondator al Academiei de pictură, inițiativă a pictorului Horia Igiroșanu, participă constant la saloanele oficiale, este invitat la expozițiile Tinerimii artistice, colaborează intens cu desene la diferite publicații, primește premii și deschide expoziții personale, fie de desen, în sens larg, fie unele cu un exclusiv profil umoristic. După căutări îndelungi, după experiențe de viață privată și de istorie colectivă cu o încărcătură dramatică greu de imaginat, după încercări multiple de a învăța, de a-și consolida studiile și de a-și aprofunda cunoștințele, fără de care nicio creație nu este posibilă până la capăt, cu un patetism implicit pe care doar naturile eroice au reușit să-l experiemnteze, încă foarte tânărul artist și observator al unei umanități diverse și imprevizibile își începe marea lui aventură de cunoaștere, dar și războiul necruțător cu multiplele maladii individuale și sociale care fac victime la toate nivelurile vieții și ale naturii umane. Asumându-și riscanta condiție de luptător, dar și pe aceea de taumaturg simbolic și de exorcizator al demonilor istorici și sufletești care alterează ființa și perturbă rolul omului în lume și în microclimatul social, Aurel Jiquidi stă permanent în proximitatea umanității, în toate ipostazele sale, definindu-se, prin însuși faptul, ca un antropolog și ca un martor implicat în infinitul spectacol al vieții, care exclude contemplația abstractă, reveria deșartă și orice tentație a unui Univers depopulat, rece și suficient sieși. Misionar și antropocentrist sau, mai degrabă, antropofil, el își construiește, din aproape în aproape și pe toate fronturile pe care desenul le poate deschide, un amplu sistem de observație, de cercetare, de pedagogie, de susținere prin solidarizare și prin compasiune, a întregii existențe umane, în infinitele ei ipostaze și conexiuni. Într-un mod subtil și inexplicabil doar prin simple raționamente logice, el pare a prelua, asemenea unei moșteniri imponderabile, întreaga misiune pe care Constantin Jiquidi nu a apucat decât să o enunțe în fugă și doar să îi dezvăluie un contur îndepărtat și un chip fantomatic.