Ioan ORATIE - "Răsărit de soare. Sat in Ardeal, iarna"

http://www.viataromaneasca.eu/articole/51_cronica-plasticii/2367_trei-intr-o-arca.html

Florin Toma - TREI ÎNTR-O ARCĂ
... O strădanie remarcabilă în acest sens – nu doar ca iniţiativă, ci şi ca volum de reprezentare – a fost expoziţia geo-Grafii, având în titlu un joc de cuvinte un pic prea apăsat, cu sugestie mai mult pe „partea grafică” (deci, grafii!). Eu aş insista, dimpotrivă, pe elementul „geografic”, fiindcă avem de-a face cu trei dimensiuni geo-culturale, trei stiluri distincte, dar o singură formă de expresie: peisajul. E vorba de expoziţia de pictură şi grafică, deschisă la Galeria ERISCRIS ART (aparţinând unei asociaţii numite ASSOC... în fine!) şi care i-a avut ca autori pe trei pictori care fac parte aproape din aceeaşi generaţie. Şi despre care, de-a lungul vremii, cronicart-ul a mai scris. Cu plăcere şi cu entuziasm. Ei sunt, în ordine alfabetică, Florin Bârză, Mihail Gavril şi Ioan Oratie.
...

Ioan Oratie – aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori într-un grup de trei entităţi ce evoluează la paralele inegale – este calea de mijloc. Reprezintă sinteza celorlalte două componente ale terţetului. Secanta liniilor alăturate. Expresia punctului de echilibru. Intersecţia de terapie intensivă. El este, fără ofensă, un autist(!).
De aceea, peisajele lui nu ies din sfera lui personală, nu se abat cu un milimetru măcar de umbra sa cathartică (sau, cum spunea, undeva, Ortega y Gasset: „Eu sunt eu şi împrejurările mele”!). Deci, peisajele lui sunt aidoma felului său de a fi. Ardeleanul de dincolo de munţi este politicos cu sine şi prietenii, reţinut cu duşmanii, afabil cu societatea, prudent cu linguşirea şi cumpătat cu trufia (vorbim de cei normali!). La fel sunt şi tablourile lui Oratie. Dacă, aşa cum spunea, colegul său de galerie, Florin Bârză, peisajul este „…viziunea (…) unei stări interioare”, atunci n-avem ce face şi vom conchide că peisajele lui Ioan Oratie sunt aidoma „interioarelor” sale. Adică politicoase, reţinute, afabile, prudente şi cumpătate. Aproape chiar economicoase. Parcimonia cu care priveşte locul, spaţiul, realitatea – geografia dacă vreţi, că tot ar trebui să păstrăm tema expoziţiei – derivă nu din sărăcia privirii, nu din neajunsul ductului pe pânză, ci se trage din strămoşeasca sa cuminţenie, cu care are pact străbun de a scruta lumea.
Peisajele lui Oratie respectă la perfecţie rânduielile. Au o anume solemnitate. În sensul că ele promit că suficiente pentru a cuceri definitiv nervul privirii. Nu e nevoie de niciun adaos. De niciun efort în plus. De niciun exces de zel sau de bunăvoinţă.
Luaţi, de pildă, satul transilvan (el este, de cele mai multe ori, în fapt, „naratorul” tabloului, purtătorul de perspectivă al expediţiilor imaginative pe pânză ale artistului), pe care-l ghicim imediat, după semnul disctinctiv al colinelor din fundal. Satul surprins în diverse anotimpuri (dar peisajul de iarnă, care, deşi e simplu construit şi, de aici, extrem de eficient, este extraordinar de sugestiv, pur şi simplu se „agaţă” de ochi!), apoi ipostazele sale implicite, curtea casei, livada cu bunicul în mijlocul ei, ieşirea în capul satului, spre coasta podgoriei, vederea de sus a aşezării structurate în jurul bisericii, dar, mai ales, fabuloasa „expoziţie” cu cai şi călăreţi (ale căror siluete longiline amintesc de neuitatele tablouri „de familie” ale nobilimii engleze!) – înseamnă, în ultimă instanţă, spaţiul minimal, amprenta originară, pattern-ul retoricii sufleteşti a autorului. Modelul arhetipal. Tiparul după care el îşi croieşte existenţa ulterioară.
Într-un fel, dacă vreţi ceva mai literar, peisajul sufletesc al lui Ioan Oratie este o monografie personală a satului ardelean. Ce se aseamănă cu romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Adică începe cu un ocol al împrejurimilor, până când descrierea intră pe drumul ce se înfige în aşezarea unde are loc acţiunea şi se termină tot cu o descriere, de astă dată însă – după ce întregul scenariu se va fi isprăvit – a drumului în sens invers. Ce se extrage. Adică iese din sat. Prin urmare, locul sacru al acţiunii, Centrul, rămâne acolo, în memorie. În illo tempore-le autorului. Şi, implicit, al cititorului.
Ioan Oratie nu iese din cuvântul spaţiului său originar. Ceva îmi spune că l-a luat după el. L-a aşezat în spinarea sinelui său(!). Şi îl povesteşte. Întruna.
Expoziţia geo-Grafii a însemnat nu doar o încercare de sinteză a trei stiluri diferite de a picta geografia sau o reuniune de straşnici „băieţi” – fermecători artişti cu mesaje vizuale originale – ori, de ce nu, o încercare de resuscitare a peisajului ca formă definitorie a emoţiei văzului. Ci cronicart-ul crede mult mai mult. De aceea, el împinge, aproape inconştient, presupunerea înspre direcţia aluzivă a parabolei. Despuiată, fireşte, de orice intenţie anecdotică.
În faţa acestor vremuri, dacă nu apocaliptice, atunci măcar îngrijorătoare, în faţa acestei alarmante scăderi a potenţelor de susţinere a artei şi culturii, iniţiativa celor trei pictori seamănă cumva cu legendara expediţie biblică a lui Taica Noe.
Florin Bârză, Mihail Gavril şi Ioan Oratie susţin proba de salvare de la dezastru a unei specii a Frumosului.