La Galeria Cercului Militar amfitrion este în acest sfârşit de noiembrie, pictorul Nicolae Iorga. Artist cunoscut, admirat, ale cărui expoziţii au încântat publicul de aproape o jumătate de secol.
Absolvent al Institutului "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, Nicolae Iorga a dat, încă de la începuturile artei sale, o lecţie de discreţie şi de tenacitate în construirea unui univers care-i este propriu. Un univers în care analiza atentă a lumii înconjurătoare se îmbină cu lirismul, cu visul, cu aspiraţie continuă de a fi el însuşi, de a fi în acord cu propriile trăiri. Şi de a obţine din formă şi culoare expresia perfectă a acestor trăiri. Arta lui este făcută din ştiinţă, din dragoste, din vis, cu un simţ al măsurii şi al construcţiei desăvârşit.
Cu o evoluţie continuă, care, după propriile mărturisiri, nu a fost niciodată programatică, ci numai drumul firesc pe care l-a urmat din curiozitatea sa privind lumea şi propria artă, Nicolae Iorga s-a dovedit un rafinat, în diversele teme abordate: cetăţile, arheologia, galopul cailor, zborul păsărilor sau zborul pur şi simplu, materializat pe pânză în zbaterea de aripi angrenate într-o mişcare circulară, creând profunzime şi elan de desprindere în acelaşi timp.
Privind lucrăruile din expoziţie, iar pentru cei care-i cunosc creaţia de mai multă vreme, revizitând în gând tablourile sale, descoperi reveniri la aceeaşi temă, la un motiv, de fiecare dată însă surprinzând o altă expresie, o un alt nivel de abordare, de transpunere. Caii lui, în culori incandescente galopează. Mai nou, capătând culori neobişnuite, vârstaţi cu negru şi verde, îşi iau zborul părând că vor să se ia la întrecere cu păsările. Viorile poartă în ele muzica, alta de la o etapă la alta, de la o lucrare la alta. Exaltantă în armoniile de roşu, calmă sau melancolică în diferitele intensităţi de albastru... O muzică viguroasă în hotărâta impostare în spaţiu a instrumentului, înaripată în oblicele planuri pe care le crează cu spaţiul înconurător.
Colorist rafinat, maestru al nuanţelor, dar şi adept al contrastelor cu rezonanţă fovă, pictorul dezvăluie în acelaşi timp o perfectă logică a formei, a arhitecturii compoziţiei. Visurile lui Nicolae Iorga, transpuse pe pânză, nu lasă loc niciunei improvizaţii. Se înscriu cu o perfectă logică plastică în suprafaţa pânzei pe care o animă, căreia îi impimă profunzimi sau elanuri întotdeauna controlate.
Picturile, peisajele sau rarele portrete se impun prin forţa cromatică. Armonii puternice, suprafeţe de culoare contrapunctice înrudesc arta lui cu muzica prin fineţea acrodurilor, prin clivaje, prin subtilităţi de ton sau străluciri de alămuri. "Toate petele acestea cântă, alcătuind un amplu concert al culorilor", scria, cu ani în urmă, un fin consummator de artă, Neagu Rădulescu.
Senzual, artistul se apropie de nudul feminin, mai ales în acuarelele sale, cu delicateţe şi forţă totodată, subliniind volumele, îndulcind culorile, accentuând mişcarea, atenuând forţa expresivă a modelului, ca în cazul câtorva "portrete" ale unei negrese, pentru a da un singur exemplu.
Portretul apare mai rar în creaţia lui Nicolae Iorga, iar autoportetul, sporadic. Dar capacitatea de pătrundere psihologică, de transmitere a straturilor profunde sau a imaginii pe care artistul o are despre model sunt perfecte, ca în "Autoportretul" din această expoziţie, trasat cu mare economie de mijloace, redus aproape la alb-negru, şi plasat, cu fină autoironie, dar şi cu modest orgoliu, pentru a folosi un oxymoron, alături de un portret al lui Picasso.
Există în lucrările lui Nicolae Iorga o combinaţie surprizătoare de geometrie aparentă, de atentă sublimare a realităţii în pictură, de grijă pentru construcţie formală, pe de o parte, şi de elan, de desprindere pe de altă parte. Sunt ingredientele din care se naşte lirismul covârşitor al peisajelor, al naturilor statice, al cailor, al aripilor. Aparent necomplicată, pictura se mişcă la graniţa dintre figurativ şi abstract, dintre realitatea aşa cum o putem percepe cu toţii şi secrete geometrii vădind un joc secund, o proiecţie a ochiului artistic asupra unei lumi pe care o iubeşte şi căreia îi conferă o armonie, o integralitate care scapă de cele mai multe ori privirii profane.
Modern, fără a fi preocupat de mode, reuşind un echilibru greu de obţinut între ordinea logică a lumii, între rigoarea analitică şi o emoţie aproape romantică, Nicolae Iorga reuşeşete să afirme un glas cu totul personal în arta contemporană, de o individualitate incontestabilă. Intenţia de a-l cataloga într-o zonă sau alta, într-o tendinţă sau alta eşueză din start. Relaţia lui cu lumea, cu memoria, cu aspiraţiile are o profunzime, o sinceritate şi o acuitate care-i asigură un loc distinct în lumea artelor vizuale contemporane. Un loc caracterizat prin discreţie, prin tenacitate şi prin fidelitate continuă faţă de propria personalitate în care realitatea este dublată continuu de poezie.
Victoria Anghelescu
Publicat in Cotidianul Sâmbãtã, 26 noiembrie 2011
