Despre George RADEANU

George RADEANU s-a náscut la 12 aprilie 1950 la Ursoaia judetul Iasi.
A absolvit Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti, sectia pictura-restaurare, promotia 1988, la clasa profesorului Ion Salisteanu. Membru UAP din 1996

Expozitii personale:
1975, 1976, 1980, 1981,1984, 1986 - Zalau - Salaj
1989, 1992, 1994, 1997, 1998, 2000 - Galeria de Arta a Municipilui Bucuresti
1991- Casa Centrala a Armatei, Bucuresti
1992- Dingalfing Germany
1993- Lyon France
1996 - Caminul Artei – Bucuresti
1999-Galeria Coltei Buc
2004- Chantily France
2005- Galeria Galateca Buc
2005 –Muzeul de Arta din Salaj Zalau
2010- Galeria DANA Iasi
2011- Muzeul Municipiului Bucuresti

Expozitii nationale si de grup:
1974, 1975, 1976, 1977, 1981, 1983, 1984 - Zalau - Salaj
1981 - Muzeul de Arta, Cluj-Napoca
1986, 1988 - Salonul municipiului Bucuresti, Muzeul National de Arta
1986, 1988 - Bienala de pictura, sala Dalles, Bucuresti
1988 - Salonul republican de grafica, sala Dalles, Bucuresti
1989 - Centenarul Mihail Eminescu, sala Dalles, Bucuresti
1993- Bienala de miniatura Toronto Canada
1999- “Salonul Moldovei” Barlad
1999, 2000- “Salonul de toamna” Bucuresti
2003- Expozitii de grup in Polonia, Cehia, Germania, Belgia, Olanda,
2010- Expozitie Utrecht Olanda

Premii:
- Bursa "Ion Andreescu" - 1987
- Premiul Fundatiei "Sârghie" - Univeristatea Bucuresti, 1988
- Premiul revistei "Amfiteatru" pentru pictura, 1988

Lucrári în muzee si colectii particulare:
România, Germania, Ungaria, Japonia, Israel, Franta, Argentina, Turcia, Grecia, Italia, Canada, S.U.A.

Adresa atelier: Bucuresti, strada J.L.Calderon, nr.35, sector 2, cod 70201. Tel: 0755956590


Alte informatii pe:
http://www.georgeradeanu.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/George_R%C4%83deanu
http://www.fightingforart.ro/arta/arta/RGRAD.HTM
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-05-21/george-radeanu-de-la-fontainebleau-la-pont-aven.html
http://boyarul.blogspot.com/2005/11/vernisaj-george-rdeanu-pictur.html
http://portal.edu.ro/index.php/articles/3298
http://www.youtube.com/watch?v=w6DJKkutiOg

* * *

CRONICA FUNDATIILOR Nr. 1 Anul 2011

"Print, rege sau artist?"

Mă intrigă două afirmaţii ale lui Balzac, care par a se contrazice. Dar, la cât a scris el, nici n-ar fi de mirare. Iată un prim text: “Un mare artist este un prinţ fără titlu”. OK. Şi care ar fi titlurile unui artist în secolele XX sau XXI?
O diplomă de absolvire a Academiei de Arte cu nota 10 nu e un titlu? Sau calitatea de profesor titular la Universitatea din Toledo? Şi în curând va fi şi includerea printre laureaţii Institutului Biografic American. L-ar invidia orice prinţ.
Iar ultimul argument vine tot de la Balzac: “Un artist mare este un rege, ba mai mult chiar decât un rege..., trăieşte cum îi place,... domneşte asupra lumii fanteziei” Magister dixit!
George are o profesie privilegiată, dar asta nu înseamnă nici că e uşoară, iar de multe ori nici invidiată. Cine cunoaşte viaţa artiştilor ştie că aceştia trec uneori prin devastatoare infernuri ale îndoielii sau ale neînţelegerii de către contemporani ori instituţii care ar trebui să-i protejeze. Ca să nu mai vorbim de situaţia materială a artistului, tradiţional dificilă. George are însă, o poziţie solidă - greu câştigată - şi a depăşit toate acestea. Oare? Capriciile soartei au colţi parcă mai ascuţiţi în cazul artiştilor. Cu toate acestea, nu cred că George Rădeanu ar dori să-şi schimbe soarta. Acesta este destinul artiştilor, dar uneori şi crucea lor. Nu cred că ar schimba cu prinţii sau regii; i-ar încurca cel puţin rigiditatea protocolului. Iar prinţi şi regi pot fi în infinitul imaginaţiei lor.
Deşi are o situaţie excelentă în Europa de Vest, de vreo şase luni George Rădeanu a venit în ţară, iniţial - credea el – doar pentru o expoziţie la Iaşi, deci o lună, cel mult două. N-a fost aşa. Evenimentele au împins expoziţia spre şi peste Anul Nou, iar pe pictor la Bucureşti, unde a recidivat cu altă expoziţie, la Palatul Şuţu. Perioada a fost plină de experienţe ca să fim în tonalităţi cromatice.
Ambele expoziţii au fost “de nota 10” - are el ce are cu nota asta - şi fără îndoială de succes artistic. S-au spus şi s-au scris despre arta lui lucruri deosebite, de suflet şi în cunoştinţă de cauză, pictorul s-a întâlnit cu oameni dragi pe care nu-i mai văzuse de zeci de ani şi a cunoscut oameni noi. Şi aceştia au aflat lucruri noi despre el. Mi-am completat şi eu imaginea despre George, având şi unele surprize. Îl credeam un “lup singuratic” sau, cum spunea Dragoş Ciobanu, “sihastrul din Calderon”. Nu prea e aşa. “Singurătatea” lui e populată: artişti plastici, persoane din mass-media, eu şi alte suflete. Într-o noapte a primit vizita unor artişti - deşi, după număr, părea mai mult o invazie - care nu ştiu din ce impuls i-au cerut să dea jos un pânzoi cu cai. A făcut-o şi dedesubt, pe perete, erau desenaţi... alţi cai. A dat jos şi alte lucrări, iar dedesubt - alte desene pe pereţi, un cuplu (excelente nuduri) şi altele. Atelierul îi ajunge pentru lucrat şi dormit, dar se pare că trebuie să-şi mai procure câţiva pereţi inspiratori. Eu n-am avut solicitări demolatoare, dar - abuziv, cum sunt - am cerut muzica pe care aş asculta-o până la sfârşitul vieţii: Chopin. Surpriză: avea. Altă surpriză a fost modul cum scrie: alert, incisiv, sarcastic. Şi discuţii interesante, ultima până la 5 dimineaţa, când s-a epuizat un tsunami de vin care dăduse peste noi.
Iar “lupul singuratic” a ieşit şi la expoziţii, la vernisaje, a făcut serviciul de curator în propria-i expoziţie şi treptat a început să se reconecteze la viaţa artistică românească, cu bune şi cu celelalte. Printre “celelalte” este şi faptul că - eufemistic vorbind - expoziţiile n-au fost un succes comercial. Explicaţia primită de el era o repetiţie de patefon stricat: criza, criza, criza. Există însă şi elemente de comportament uman pe care le înţelegi mai curând din aluzii. Elegant, el nu se plânge.

George, consolează-te cu gândul la splendidul dezastru cu care se încheia filmul “Zorba grecul”. Iar ca deviză, ia-ţi titlul unui film cu Julio Iglesias: “Viaţa merge înainte”. Din toată experienţa asta ia şi tu ce e bun şi restul trece-l la “Capitolul Golgota”. Se apropie Paştele şi... ziua ta. Te felicit pentru ideea de a fi ales să te naşti în aprilie. La Mulţi Ani, George!
Cu amiciţie,
Neculai Călugăriţă

***

"George Rădeanu la 60 de ani"

Anno Domini MMX, pe româneşte anul 2010. În noiembrie la atelierul din Bucureşti al lui George Rădeanu soseşte o scrisoare din partea Institutului Biografic American, prin care artistul este anunţat că a fost nominalizat la MEDALIA DE AUR PENTRU ROMÂNIA. Urmează argumentele preşedintelui J.M.Evans, aprecierea că personalităţile de acest calibru merită recunoaştere internaţională şi „nu doar în ţara de origine”, precum şi îndemnul adresat pictorului de a-şi da imediat acordul. E o surpriză? Da, dar numai în aparenţă; o privire retrospectivă asupra vieţii şi artei lui George Rădeanu ne dezvăluie treptat explicaţia: este rezultatul logic al unui talent nativ rar, disciplinat în forme instituţionale, dar şi al unei munci uriaşe, desfăşurată iniţial într-un cvasi-anonimat, fără ca artistul să aştepte vreo răsplată.
George Rădeanu s-a născut la 12 aprilie 1950, într-o comună din judeţul Iaşi şi de mic începe să deseneze, mai precis este împins irezistibil de o forţă interioară a cărei natură încă nu o înţelege. Puţinele desene care au rămas de atunci constituie cu adevărat surprize. Iar George Rădeanu va mai oferi şi altele. Dar, pe lângă talentul de excepţie, George Rădeanu are şi ceva noroc: câţiva oameni cu suflet, cunoaştere şi intuiţie. Învăţătorul Victor Hoffmann insistă pe lângă părinţii lui George ca acesta să fie dat la şcoala de arte. Şi asta se şi întâmplă: intră la Liceul „Octav Băncilă”, iar acolo întâlneşte alţi oameni providenţiali: profesorii Petre Hârtopeanu (fost asistent al lui Tonitza) şi Dimitrie Gavrilean; în timp, ambii vor deveni rectori ai unor instituţii de învăţământ superior artă. Ulterior, Rădeanu va avea încă un profesor, din panoplia marilor dispăruţi: Vincent van Gogh. Dezvoltă pentru arta acestuia un interes frizând obsesia, iar câteva din lucrările recuperate de autor şi aflate astăzi în atelierul său au în ele, nedisimulat, ceva din „halucinaţia” van Gogh. Mai târziu, când îi va căuta (şi, în final, îi va găsi) mormântul, va fi decepţionat de cât de neîngrijit era. Şi George Rădeanu îşi continuă formarea, are şi o „perioadă cubistă”, îşi perfecţionează mijloacele, dar – altă surpriză aparentă - îşi temporizează intrarea la facultatea de artă, deşi putea s-o facă oricând. Explicaţia o dă mai târziu: în perioadele „de aur” ale picturii italiene, olandeze etc. un ucenic se forma ca artist în 13-15 ani sau mai mult, iar în facultăţile de astăzi studenţii sunt încurajaţi să-şi „ia zborul” prea repede. Rădeanu nu vrea să „ardă etapele”. În acest interval se plasează şi ceea ce s-ar putea numi „perioada Sălaj”, unde artistul se căsătoreşte, lucrează, este „ucenic în faţa peisajului”, face expoziţii şi este considerat un „pictor zălăuan”. Se va întoarce periodic la Zalău şi după plecarea la Bucureşti, considerată „trădare” de localnici. „Pedeapsa” va fi pe măsură: includerea lui la loc de cinste în lucrarea „Oameni de seamă ai Sălajului” (vol. II, 2006). Aşa cum se va vedea mai târziu, pictorul lasă urme adânci pe unde trece.
La facultate intră fără probleme la clasa de pictură – restaurare a profesorului Ion Sălişteanu. A fost un student atipic, cerând să înveţe cât mai mult – de regulă, se întâmplă invers – şi insistă pe componentele fundamentale: desenul, compoziţia etc. etc. Şi lucra mai mult decât i se cerea, fiind primit la corectură şi de alţi profesori: dl. Traian Brădean şi Marius Cilievici. A terminat facultatea în 1988 cu 10; nu exista notă mai mare. A primit, şi în facultate şi după, tot felul de premii, diplome, distincţii şi recompense: bursa „Ion Andreescu”, premiul Fundaţiei „Sârghie”, premiul UASCR şi al Revistei „Amfiteatru” etc. Nu facem un inventar. A avut nenumărate expoziţii personale şi a participat la expoziţii de grup naţionale, municipale sau tematice, în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară. Se implică în acţiunile ocazionate de „Centenarul Tattarescu” (1994) şi în proiecte de genul „Culorile Francofoniei” (2006), face donaţii de artă unor instituţii de stat şi, fapt semnificativ: Ambasada SUA din Bucureşti îi comandă mai întâi un desen cu Brâncuşi, apoi un ulei, în final achiziţionându-le pe amândouă. Se înmulţesc invitaţiile şi participările sale la expoziţii în străinătate. De fapt, din 1992 accentul activităţii lui George Rădeanu începe să se deplaseze discret spre spaţii occidentale (deşi nu a renunţat niciodată la expoziţiile organizate în ţară). Pleacă mai întâi în Germania şi chiar în acelaşi an i se organizează o expoziţie la Dingolfing. Şi mai multe expoziţii are ulterior în Franţa unde se duce pe urmele lui Grigorescu şi Andreescu, la Barbizon, apoi pe ţărmul atlantic al Franţei. În 1997 participă la o expoziţie de miniatură la Galeria „De Bello” din Toronto. Călătoreşte în Italia şi Spania şi peste tot pictează. Acum este stabilit în Olanda unde nu de mult o expoziţie Rădeanu din Utrecht a fost itinerată la Rotterdam, apoi în Marea Britanie. De câţiva ani este profesor de pictură şi restaurare la Universitatea din Toledo, iar la Avilla (în nord-vestul Madridului) predă anatomie artistică, restaurare, pictură monumentală şi de şevalet. Ce mândrie să faci toate astea chiar în ţara lui Velasquez! Astfel de lucruri nu puteau rămâne neobservate.
Mai există şi alt resort al “desprinderii” lui George Rădeanu de ţara natală. Cine a citit interviurile date de el acum 6-7-8 ani înţelege destule lucruri, dar azi - cu eleganţa care-i marchează tot comportamentul - el evită să le mai discute. Primii ani în Occident au fost grei. A trecut prin dificultăţi, chiar umilinţe; era “unul venit din Est”, căruia i se putea oferi oricât de puţin pe lucrările sale. Dar a răzbit – fără niciun ajutor. Iar americanii – această “naţie de emigranţi”, un adevărat aspirator de inteligenţe şi talente – n-au prejudecăţi. I-au cântărit valoarea şi au decis: merită să fie promovat. În ţară nu pare a se fi bucurat de o atenţie comparabilă, deşi câţiva autori de cronică plastică au atras atenţia că acest artist nu trebuie ignorat. N-a auzit cine trebuia. Dar George Rădeanu a reuşit, datorită tenacităţii, seriozităţii sale şi credinţei în zeiţa sa: Arta. “Nu sunt făcut să stau în umbră” – este una din devizele sale, scrisă cu cărbune pe unul din pereţii atelierului. Dar sensul ei n-are nimic agresiv. Arta nu este un teren de parcare cu locuri limitate. Este loc pentru oricine care are talent, pregătire şi lucrează. Iar în faţa artei, a regulilor ei severe rămâi, oricum, singur. Poate şi din cauza asta, George Rădeanu e un fel de “lup singuratic”. El însă nu e un ipohondru şi nici nu atacă pe nimeni. Vrea doar să fie lăsat să-şi vadă de drumul foarte dificil al artei pe care singur a ales s-o servească.
Îmi amintesc că într-un interviu dat acum peste 15 ani, era întrebat abrupt: “Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Rădeanu?” (evident, în sens artistic). Şi pictorul începea cu o remarcă de umor fin – de fapt şi umorul este un fel de talent; îl ai sau nu-l ai, iar el îl are – şi abia apoi trecea la problemele de fond. Despre George Rădeanu s-a scris mult şi au scris mulţi. Există aprecieri cvasi-unanime privind talentul, măiestria sa şi faptul că-şi trage rădăcinile de la impresionism. Dar, în anul 2000 a făcut la Bucureşti o expoziţie în care se vedeau mai mult influenţe expresioniste sau post-avangardiste. Nu ştiu ce-a gândit atunci autorul, dar expoziţia a fost o demonstraţie, cel mai probabil neintenţionată, că el îşi stăpâneşte perfect profesia, că poate face ce vrea, chiar să se şi “joace”. După care a revenit la “vechea dragoste”.
Dar în ce excelează George Rădeanu: în pictura în ulei, în acuarelă, în pastel? Răspuns corect: în toate. Ba, uneori foloseşte tehnica mixtă sau pictura în ulei e realizată în aşa fel încât unii o confundă cu acuarela. George Rădeanu face şi lucrări de artă monumentală (a realizat, de exemplu o frescă de proporţii cu teme religioase şi sportive la o şcoală din Bucureşti). Critica de artă a insistat – uneori în exces – asupra lui George Rădeanu ca peisagist. Este şi peisagist, dar nu doar asta. El poate face orice: naturi statice, flori, nuduri şi – cel mai dificil – portrete. A făcut destule, iar acum, în Olanda abia mai face faţă comenzilor pentru portrete de familie, cu vii şi dispăruţi, un fel de “molimă olandeză”, cu origini cel puţin în secolul XVII.

În timp ce acest număr este sub tipar, la Iaşi, pe simezele Galeriei “Dana”, de pe strada Prof. Cujbea, nr. 17, se află o expoziţie George Rădeanu, vernisată pe 20 decembrie a.c. Fostul său profesor Dimitrie Gavrilean l-a “somat” ca expoziţia de 60 de ani să n-o facă în altă parte, că altfel… Tehnica celor 101 de lucrări: acuarelă şi pastel, atât de speciale (şi dificile). Amploarea expoziţiei: 12 săli (n-au existat mai multe disponibile).

Succes, George! Şi: LA MULŢI ANI!

Neculai Călugăriţă

***

“George Radeanu, de la Fontainebleau la Pont-Aven”
Curierul National 21 Mai 2005
Autor: Veronica Marinescu

In ultimii opt-zece ani i-am urmarit evolutia cu vadit interes artistic. Aspectul comercial al lucrarilor nu intra pe atunci in preocuparea noastra. Ma intrebam spre ce tip de experienta plastica se va orienta. Dupa aproape cinci ani de pauza expozit
In ultimii opt-zece ani i-am urmarit evolutia cu vadit interes artistic. Aspectul comercial al lucrarilor nu intra pe atunci in preocuparea noastra. Ma intrebam spre ce tip de experienta plastica se va orienta. Dupa aproape cinci ani de pauza expozitionala, in tara, timp in care a calatorit in SUA, Italia, Franta (unde a si expus, la Chantilly), George Radeanu ne ofera in expozitia personala de la Galeria "Galateca" surpriza revenirii la prima sa iubire: Impresionismul. Si asta gratie redescoperirii placerii de a picta ce vede din realitate si nu ceea ce stie despre un obiect, personaj sau peisaj; gratie intalnirii cu peisajele de la Fontainebleau, Barbizon, Pont-Aven, asezari celebre in istoria artei, unde a lucrat in atmosfera cultului pentru plein-air, asemenea lui Grigorescu si Andreescu, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. "Stanci la Fontainebleau", "Stanci la Morget", "Stanci la Tas de Pois", "Farul de la Raz", "Strada la Barbizon", peisaje pe malul Senei, Venetii, lucrari in ulei si pastel, vorbesc mai mult decat autorul lor, care prefera sa ramana discret, ca un simplu spectator al calatoriilor sale transfigurate in nota impresionista.
George Radeanu este un as al desenului si un poet al culorii. Vreme de doua decenii a "ars"- intr-o exprimare metaforica - , etapa dupa etapa, cu pasiunea pelerinului insetat de lumina, abordand cu lejeritate toate genurile - de la compozitie la peisaj, nud, portret, natura statica. Stie sa potoleasca reflexele de albastru ultramarin ale apei, sa impace verdele vegetatiei cu albul stancilor si sienele unduirilor domoale ale cararilor. Le aduna intr-un poem, cand abia soptit, cand ferm, vivace, incarcat de sonoritatea spatiilor pe care le mangaie tandru, le decupeaza apoi insesizabil si le duce cu sine, departe de privirile lumii, parca in ogivele unei catedrale. Acolo se regaseste, pret de cateva clipe, pentru a reveni mai puternic, exuberant, continuand jocul savant al construirii culorilor pure si al complementarelor juxtapuse. Pentru el, care se simte mai aproape de spiritul lui CĂ©zanne, drumul este usor de parcurs. " Nu mi-a fost greu sa revin la primele inceputuri", se confeseaza. Cum nu-i este greu sa traiasca din propria arta. In tara, uleiurile sale se vand intre 500 si 2.000 de euro. Comparativ, in Franta, s-au vandut, in urma cu un an, intre 2.000 si 6.000 de euro, fiind foarte apreciate.

***

G. Rădeanu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti, secția pictură-restaurare, promoția 1988, la clasa profesorului Ion Sălișteanu. A participat la numeroase expoziții în ţară şi străinătate. Lucrările sale se găsesc în colecții particulare din România, Germania, Ungaria, Japonia, Israel, Franța, Argentina, Turcia, Grecia, Italia, Canada, S.U.A.