Album despre ION GRIGORE (1940-2016)

Ion GRIGORE (n. 25.03.1940, Corni, Suceava - 05.05.2016 Buc)
Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, 1964 cu Gh. Popescu, Gh. Labin, Paul Miracovici, Ștefan Constantinescu. Bursier „Ion Andreescu” 1964, „Storck” 1966, 1968, premiat de UAPR în 1968 și 1999, premiat la Roma, Italia. Profesor la Institutul de Arte Plastice și realizator de numeroase lucrări de pictură murală.


***

http://www.e-galerie.ro/main.php/v/ION+GRIGORE/

* S-a născut la 25 martie 1940 în comuna Corni, judeţul Suceava. Decedat 9 mai 2016
* A absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti în anul 1964
* Peste 20 de expoziţii personale în Bucureşti şi în alte mari oraşe din ţară
* Numeroase participări la expoziţii de grup organizate în ţară şi în străinătate
* Zeci de premii şi diplome primite în ţară şi în străinătate
* Lucrări de artă murală laică (Muzeul Pompierilor din Bucureşti, Conservatorul de Muzică Bucureşti, Liceul din Caracal) şi religioasă (Biserica din Valea Lupului, Iaşi, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Săcele, Paraclisul Mănăstirii Dealu, Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae” din Bâldana, Dâmboviţa, Biserica “Sfânta Înviere” din Suceava; Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Comăneşte, Suceava
* Lucrări în colecţii de stat şi particulare din România, Italia, Franţa, Elveţia, Belgia, Olanda, Canada, Japonia, Israel, Anglia etc.




“Veşnicia s-a mutat din sat”

Interviu cu Ion Grigore

CO * Se spune despre dumneavoastră că atunci când pictaţi biserici faceţi totul de unul singur, că nu aveţi ucenici sau alte ajutoare şi, mai mult, că nu lăsaţi pe nimeni să vadă cum evoluează lucrările decât atunci când acestea sunt gata.

IG * E un lucru numai pe jumătate adevărat. N-am lucrat niciodată într-o manieră atât de secretă cum ziceţi că spun unii sau alţii, dar, pe de altă parte, trebuie să recunosc faptul că nu-mi place să fiu asistat, să procedez ca pe şantier, să dau ordine subalternilor, să-i pun să muncească după schiţe sau după indicaţiile mele, iar eu să vin din când în când şi să fac retuşurile care s-ar impune. Tratez pictura bisericească la fel ca şi pictura de şevalet. Pentru a le putea face aşa cum trebuie pe amândouă, eu am nevoie să fiu singur, să-mi adun gândurile şi să le aştern pe pânză sau, după caz, pe perete fără a simţi în spate privirile curioase ale cuiva. Nu sunt un maestru al dialogului, uneori mă înţeleg relativ greu cu unii oameni, dar vorbesc perfect cu şevaletul, cu varul nivelat pe ziduri, cu formele şi culorile. De aceea îmi este efectiv greu să accept o a treia voce în această “conversaţie” tainică.

CO * De regulă, artiştii care fac pictură murală se raportează la pictura de şevalet ca la o supapă psihică şi emoţională, cu ajutorul căreia se eliberează ocazional de tensiunea indusă de proiectele mari şi importante în realizarea cărora sunt antrenaţi. În cazul dumneavoastră, lucrurile par a sta altfel.

IG * Ştiu la ce vă referiţi şi cunosc destule astfel de situaţii. Nu sunt eu în măsură să le judec, însă, în ceea ce mă priveşte, nu mi-am permis niciodată să consider pictura de şevalet ca pe o preocupare de duminică. Am lucrat întotdeauna în paralel şi, mai mult, într-un stil unitar, pe cât a fost posibil. În mod inevitabil, exerciţiul picturii monumentale îşi pune amprenta asupra manierei de lucru la şevalet, iar uneori se obţin efecte interesante datorită nevoii de adaptare a unor tehnici care se folosesc pe suprafeţe mari la dimensiunile unei pânze obişnuite. Dar, dacă pictezi în atelier doar din când în când, fluxul influenţelor vine numai dintr-o singură direcţie, adică dinspre perete spre pânză, şi este inevitabilă apariţia unor diferenţe stilistice, uneori majore. Eu am evitat acest lucru, astfel încât experienţa şevaletului s-a răsfrânt şi ea asupra picturii murale. Ceea ce cred că am obţinut a fost închegarea în timp a unui stil unitar, astfel încât un ipotetic vizitator care ar intra, să zicem, în Biserica “Sfânta Înviere” din Suceava şi apoi într-o expoziţie personală de-a mea să poată înţelege imediat că este vorba despre unul şi acelaşi pictor.

CO * Am citit cândva un eseu despre pictura dumneavoastră şi m-a frapat titlul acestuia - “Clasicitatea originală”. Este o definiţie extrem de concisă, dar şi foarte exactă a manierei care vă individualizează în arta plastică de astăzi, în sensul că sunteţi mai mult decât vizibil ataşat de tradiţie, dar vă exprimaţi într-un mod realmente singular.

IG * Nu trebuie să vă aşteptaţi de la mine să formulez judecăţi de valoare asupra propriului demers artistic. Tot ce pot să spun, fără a avea impresia stânjenitoare că mă bag de unul singur în seamă, este faptul că izvoarele inspiraţiei mele şi, totodată, marile lecţii artistice pe care am încercat să mi le însuşesc cât mai bine sunt legate de pictura medievală românească, atât de pregnant şi de strălucit reprezentată în mănăstirile şi bisericile din Nordul Moldovei, dar şi din Transilvania şi Oltenia, de folclorul plastic tradiţional (costume populare, ceramică, pictură pe sticlă etc), de câţiva mari artişti români, printre care Luchian, Grigorescu şi Andreescu şi de marii maeştri ai Renaşterii, ale căror lucrări le-am putut vedea încă din tinereţe în muzeele Occidentului.

CO * Pare o sinteză mult prea complicată, aproape imposibil de realizat.

IG * Pare, dacă vă imaginaţi că eu am pus toate aceste “ingrediente” culturale la un loc şi am extras din ele o formulă magică pe care mi-am imprimat iniţialele cu ajutorul unei ştanţe. În realitate este vorba de un proces de lungă durată, pe parcursul căruia nu încerci doar să preiei anumite sugestii şi să le personalizezi, ci înveţi şi ceea ce nu trebuie să faci, devii conştient de anumite limite ale tale sau de faptul că trebuie să te ţii la distanţă de modelele ce te-ar putea strivi prin fascinaţia necontrolabilă pe care ar putea-o exercita asupra ta la un moment dat. Este o chestiune de instinct artistic şi de inteligenţă în cele din urmă. Asta presupune şi admiraţie, dar şi spirit de conservare. Am avut în facultate mari profesori – de la Corneliu Baba la Alexandru Ciucurencu, de la Ion Popescu Negreni la Paul Miracovici, de la Ştefan Constantinescu la Gheorghe Popescu. I-am respectat pe toţi, m-am plecat în faţa artei lor, dar m-am ferit să devin, din prea multă adimiraţie, un epigon al unuia sau altuia dintre ei. Şi în acest fel cred chiar că am reuşit să-i fac să fie mulţumiţi de mine. Ca o concluzie la cele spuse până acum, originalitatea formulei mele de exprimare plastică, în măsura în care este adevărat ceea ce spun criticii, şi anume că ea există, constă în clasica de acum combinaţie dintre talent şi muncă. Fără talent nu poţi intra la facultate, deci nu te poţi instrui cum trebuie, iar fără muncă talentul nu valorează mare lucru. Originalitatea se descoperă aşadar în faţa pânzei, a hârtiei, a peretelui pe care lucrezi, dar nu dintr-o dată, ci în ani şi ani de căutări. Cum se întâmplă în mod concret să ieşi la un moment dat afară din rând şi să devii dintr-o dată vizibil nu ştiu să vă spun însă. Probabil că asta se observă mai bine de către cei care stau pe margine şi au răbdarea necesară să aştepte producerea unui astfel de eveniment.

CO * Poate că un rol important în definirea individualităţii dumneavoastre artistice l-a avut şi faptul că, din punct de vedere tematic, aţi rămas în mod constant fidel satului românesc.

IG * Indiscutabil, dar cu o precizare: satul pe care îl pictez eu mai există doar în amintiri. Sigur că, din punct de vedere al peisajului natural, al caselor chiar, multe lucruri nu s-au schimbat sau nu s-au schimbat peste tot, dar spaţiul spiritual al satului românesc a cunoscut tranformări radicale, despre care însă nu sunt pregătit să vorbesc acum. Cert este că dacă poetul avea profundă dreptate atunci când scria că “veşnicia s-a născut la sat”, acum ea nu mai poate fi găsită acolo, a plecat, s-a mutat nu se ştie prea bine unde. Ceea ce vreau să fac eu este să încerc să o readuc măcar în amintirile despre ce a fost cândva lumea rurală tradiţională. Oricum, ca pretext plastic, satul, aşa cum l-am cunoscut eu în copilăria mea, rămâne universul ideal asupra căruia mi-am îndreptat şi îmi îndrept în continuare toată atenţia. E ca un fel de fatalitate genetică de care nu pot scăpa, orice şi oricât aş încerca. Partea frumoasă a lucrurilor constă însă în aceea că nu am simţit niciodată nevoia să fac ceva pentru a ieşi din zona de influenţă a acestei predestinări, în care mă simt cum nu se poate mai bine.

CO * Să revenim la pictura bisericească. Ce v-a îndemnat să o practicaţi, credinţa, pioşenia sau există şi alte motive?

IG * Înainte de credinţă, este nevoie de o cunoaştere profundă a tehnicilor de lucru, a canoanelor religioase şi de capacitatea de angajare într-un efort artistic, intelectual, dar şi fizic, de anvergură. Dacă aceste condiţii, la care se mai adaugă o serie de chestiuni şi exigenţe instituţionale şi administrative specifice, sunt întrunite, atunci poţi face pictură bisericească. Fireşte, credinţa este binevenită, dar numai cu credinţă nu poţi picta biserici. De altfel, raportarea la credinţă este o problemă care necesită un alt fel de abordare. Să nu vă imaginaţi că toate icoanele care au invadat realmente galeriile de artă, consignaţiile, magazinele şi chiar tarabele din pieţe au fost pictate de oameni neapărat credincioşi. Şi cu toate acestea noi ne închinăm la ele. Sunt lucruri diferite, în care credinţa celui care pictează îngeri şi sfinţi nu determină credinţa celui care se roagă, şi nici invers. Cât mă priveşte pe mine, n-aş spune că sunt un om din cale afară de religios, în sensul că nu mă duc în fiecare duminică să ascult predicile preoţilor şi nici nu-mi fac cruce în tramvai de câte ori acesta trece pe lângă o biserică. Dar nici păcate mari nu am şi în plus mă străduiesc să fac cât mai puţine din cele mărunte. Am pictat biserici angajându-mi în primul rând profesionalismul şi încercând să nu execut orbeşte aceleaşi scene şi aceleaşi portrete existente în orice lăcaş de cult. Dacă la asta s-ar reduce pictura bisericească, atunci la ce ar mai fi bun faptul că a existat un Rubliov, de pildă?

CO * Aş îndrăzni să spun că, sub aspect stilistic şi din perspectiva viziunii asupra valenţelor expresive ale limbajului plastic, opera dumneavoastră este încheiată. Vă satisface acest lucru, sunteţi mulţumit de ceea ce aţi realizat de-a lungul carierei?

IG * Dacă nu-mi cereţi şi o evaluare valorică - de care trebuie să se ocupe criticii, şi nu eu -, atunci o să spun că în linii mari sunt mulţumit. Am făcut cam tot ceea ce mi-am pus în gând, dar am avut grijă să-mi dimensionez în mod realist aspiraţiile. Am muncit mult, am fost sincer cu mine şi cu demersul meu artistic. Mi-am permis să-mi “pierd” timpul şi cu profesoratul, vreme de vreo patru decenii, iar acum, când am ieşit la pensie, încerc, pentru prima dată din studenţie încoace, marea satisfacţie de a merge să lucrez în fiecare zi la atelier, inclusiv sâmbăta şi duminica. Eu cred că n-am de ce să mă plâng. (Lumea Magazin, mai 2006)

Corneliu OSTAHIE