Despre ION ALIN GHEORGHIU

ION ALIN GHEORGHIU (1929-2001)

Ion Alin Gheorghiu (n. 29 septembrie 1929, Bucureşti - d. 2001, membru titular (1999) al Academiei Române.


"Rigoare, armonie, lumină, la Alin Ion Gheorghiu"
de Viorica Anghelescu (Adevarul 2007-09-26)

„Aş vrea să pictez cu mine/ Dacă întind mâinile şi picioarele/ ca o cruce greacă/ acopăr pânza./ Întrebarea rămâne:/ Cine mă striveşte şi mai ales cine/ scrie dedesubt, cu litere de tipar/ GHEORGHIU?" - este una dintre cele mai frumoase şi mai dramatice în acelaşi timp mărturisiri de credinţă ale unui artist.
Este dramatică prin ones¬ta şi necontenita căutare a esenţei lumii înconjurătoare, pe care şi-o aproprie, cu care se identifică, opera devenind expresie sublimată a relaţiei intime dintre artist şi univers. Aflată la graniţa dintre figurativ şi abstract, pictura lui Alin Gheorghiu depăşeşte, de fapt, obişnuitele clasificări ale teoreticienilor.
Grădinile lui suspendate sunt grădini, chiar dacă nu recunoaştem nicio plantă, sunt alcătuiri de linii şi culori, chiar dacă nu găsim nicio figură geometrică în ele, sunt decorative fără a fi graţioase, sunt baroce fără a fi declarative, sunt clasice (cum singur afirmă odată), ascunzând ochiului privitorului rigoarea lor compoziţională. Toate acestea dau unicitatea operei lui în pictura românească şi o modernitate indiscutabilă care nu se revendică de la niciun curent sau tendinţă artistică acreditate.
Comunicarea profundă a pictorului cu natura îi permite recrearea universului înconjurător, pe care îl analizează, îl recompune, căruia îi creează un chip nou ce poartă pecetea minţii şi sufletului creatorului. Este un demers dificil, posibil atât graţie sensibilităţii receptării lumii, dar şi unei depline cunoaşteri a meşteşugului.
Structura picturilor sale este riguroasă, fiecare centimetru de pânză este gândit cu precizia unei ecuaţii matematice, chiar dacă privitorul nu o poate detecta în opera finită. Culoarea cântă, înlănţuirile de tonuri sunt determinate de capacitatea fiecăruia dintre ele de a le pune în valoare pe celelalte, de a crea armonie şi lumină. Lumina izbucneşte din îngemănarea lor, ca şi strălucirea ce ne aminteşte de preţiozitatea unui Vermeer.
Interesantă este, în pictura lui Alin Ion Gheorghiu, capacitatea de a ivi mişcarea din forme simetrice, de a-şi transforma Grădinile în magmă dătătoare de viaţă, conferindu-le astfel o dimensiune filosofică. Nu întâmplător, Amelia Pavel vorbea despre "monumentalul" picturilor lui: "Cu operele lui Ion Gheorghiu, monumentalul bine stăpânit în spaţiul tabloului de şevalet devine o categorie estetică aparte.
Cu Gheorghiu descoperim că nu există culori stridente... roşurile cele mai violente, portocaliurile, rozurile aşa-numite «ţigăneşti» care, cândva, ar fi alarmat sensibilitatea cromatică a multora, odată integrate în mediul propice al compoziţiei, construite cu o forţă ordonatoare secretă, ca a naturii înseşi, se transformă în armonie senină. Aş crede că experienţa lui Ion Gheorghiu se cuvine a fi intitulată astfel: un capitol al artei româneşti, cu tot ce decurge de aici: proiectare în viitor, proiectare în trecut..."

Ne-am amintit toate aceste lucruri vizitând expoziţia Alin Gheorghiu, vernisată ieri la Biblioteca ASTRA din Sibiu, expoziţie organizată în cadrul unui eveniment amplu, intitulat "Triptic plastic", de Fundaţia Culturală SOCIETA Club UNESCO.
Conţinând lucrări din colecţii particulare, în principal ale familiei artistului, expoziţia se ridică, prin calitatea operei şi prin panotarea elegantă, într-un spaţiu modern, la cerinţele unei capitale culturale europene. Ea dă, de asemenea, un răspuns uneia dintre întrebările artistului: "Cu fiecare zi am impresia că spăl puţin praf,/ cred, praf aşezat pe ochi de timp, de prejudecăţi,/ de oameni./ Oare te poţi întoarce la început,/ în acele zile minunate ale copilăriei,/ unde totul era mirare şi invenţie?"
Alin Ion Gheorghiu a reuşit.