Despre Arina GHEORGHITA

Arina Gheorghiţă

Romantismul bine temperat


Arina Gheorghiţă locuieşte, împreună cu soţul ei, într-un apartament de bloc din cartierul bucureştean Militari, apartament care ţine loc şi de atelier. S-a născut şi s-a format la Cluj-Napoca, însă nu-i displace întru totul ideea că trăieşte acum departe de casă şi de cei dragi. De fapt, există, dincolo de bucuria de a fi alături de soţul său, un singur motiv pentru care nu face “alergie” la Capitală, aşa cum se întâmplă cu orice ardelean adevărat constrâns de diverse împrejurări să se mute pe malurile Dâmboviţei: faptul că Bucureştiul este, în viziunea ei, un oraş bun pentru pictură. “Puteţi să vă miraţi, dar de când sunt aici productivitatea mea a crescut simţitor. Nu pentru că locurile acestea m-ar inspira. N-o să mă vedeţi niciodată cu şevaletul în Cişmigiu sau în Herăstrău şi nici în cartierele vechi sau prin mahalalele încă pitoreşti. Bucureştiul îmi prieşte pentru că nu-mi oferă nimic. N-am unde să ies, n-am unde să mă întâlnesc cu colegii mei artişti, nu există locuri în care să zic că evadez la sfârşit de săptămână, e o lipsă totală şi cronică de tentaţii. În consecinţă, tot ceea ce-mi rămâne de făcut este să stau închisă în casă şi să pictez. Mă ajută imaginaţia, bagajul cultural şi cel afectiv cu care am venit de acasă, mă ajută, de asemenea, lecturile, în special cele din scriitorii ruşi şi latino-americani, şi, nu în ultimul rând, discuţiile cu soţul meu, proiectele pe care le facem împreună şi în care există întotdeauna o promisiune mai bună pentru ziua care urmează. Acasă, la Cluj, era cu totul altceva, risipeam foarte mult timp cu excursiile, cu întâlnirile de la cafeneaua artiştilor plastici, cu vizitele la prieteni. Nu ştiu încă dacă am pierdut sau dacă am câştigat în urma schimbărilor care au intervenit în stilul meu de viaţă. Totuşi, mi se pare important faptul că acum mă concentrez aproape exclusiv asupra picturii.”


Declaraţii de independenţă


Hotărât lucru, Arina Gheorghiţă se simte în apele ei doar atunci când face declaraţii tranşante, folosind cuvinte şi tonuri pe care alţii n-ar şti cum să le ascundă mai bine. Iată ce spune ea despre anii petrecuţi în liceu şi în facultate: "N-aş vrea să fiu nepoliticoasă sau nedreaptă, dar ţin să afirm cu toată tăria şi cu toată responsabilitatea că nu datorez nimic şcolii, profesorilor sau colegilor mei. Nu mă simt solidară cu ei, nu simt că m-ar fi influenţat în vreun fel şi nici că am putea avea afinităţi sau idei comune. Tot ce sunt, tot ce am învăţat datorez familiei mele, respectiv mamei şi tatălui, care sunt artişti plastici, ca şi mine, şi care m-au crescut într-o atmosferă saturată din punct de vedere cultural, dar şi total dezinhibată din punct de vedere al convenienţelor sociale. În casa noastră se adunau mereu scriitori şi artişti, la o cafea sau la o vodcă şi, bineînţeles, pentru lungi dezbateri culturale. Nimeni nu avea o grijă deosebită faţă de mine, nu era suficient timp pentru asta, deoarece într-o casă în care trăiau trei artişti, dintre care unul, adică eu, în devenire, şi nu se găsea nici o mână de gospodar, lucrurile ieşeau uşor din tiparele vieţii obişnuite de familie. Mi-a plăcut însă enorm acel stil de viaţă, era plin de romantism, dar şi foarte tonic, dovadă că nu m-am ales cu nici un fel de complex şi că dispun acum de o totală libertate interioară.”

Copil de artişti

În contextul unor delimitări atât de categorice de orice influenţă a mediului exterior, mi-am imaginat că amprenta pe care părinţii săi artişti şi-au pus-o asupra creaţiei Arinei trebuie să fie de-a dreptul strivitoare. Nici vorbă însă de aşa ceva, cel puţin în modul în care vede lucrurile Arina: “Suntem trei pictori cu totul diferiţi. Mama mea, Mariana Bojan, care este şi scriitoare, e o fiinţă discretă, de o modestie exagerată, chiar dăunătoare aş spune. În ciuda acestui fapt, pictează cu multă forţă, are o monumentalitate aparte în modul în care compune şi aşază culoarea. Temele ei provin din sfera general-umană, sunt mai degrabă concepte, idei şi valori morale transpuse în alegorii şi metafore pătrunzătoare. Tatăl meu, pictorul Vasile Gheorgiţă, este un desenator redutabil, dar şi un om care urăşte fabulaţia, care caută autenticitatea în tot ceea ce-şi propune să reprezinte. Are un stil figurativ, cu tente expresioniste, pe care l-a valorificat ani de-a rândul în compoziţii cu personaje din lumea satului sau a periferiilor urbane. În ultimul timp pictează exclusiv nuduri, iar mîine nu ştiu ce va face. E un tip total imprevizibil din punct de vedere artistic. La rândul meu, eu, Arina Gheorghiţă, cred că sunt romantică, paseistă şi sentimentală, dar nu într-un mod resemnat şi lipsit de vitalitate, ci într-unul pozitiv, revoltat şi constructiv.” Rotindu-mi ochii prin sufrageria-atelier, mi-am dat seama că Arina Gheorghiţă ştie să-şi pună singură diagnostice estetice, a căror acurateţe este chiar acceptabilă. Lucrările sale, aproape toate uleiuri pe pânză, abordează subiecte comune, asupra cărora s-a aşezat de-a lungul vremii şi la nivelul percepţiei unanim acceptate o anumită patină decorativă – peisaje terestre şi marine, naturi statice, flori, viaţa edenică de cuplu etc. Ceea ce este însă remarcabil în cazul ei constă în refuzul gradual al lirismului iniţial acceptat, pe care ştie să-l metamorfozeze prin intermediul paletei tonice şi chiar uşor agresive uneori într-un discurs plastic mai degrabă patetic decât evocator şi elegiac. Inspirându-se cu precădere din natură, pictoriţa transformă datul vizual primar într-un suport afectiv şi ideatic complex, introducând în textura semnelor plastice repere inefabile care trimit când la lecturile ei preferate, când la sentimentele domestice, însă într-o manieră care nu are nimic de-a face cu postmodernismul, ci care îmbracă distincţia şi eleganţa modului clasic de a insinua subiectivitatea eului “corupt” de cunoaştere în structura genuină a imaginii preluate din realitatea imediată. Cât priveşte lipsa totală a influenţelor provenite de la părinţii săi, după ce am văzut câteva lucrări care le aparţin şi care sunt păstrate de Arina în apartamentul său de la Bucureşti, m-am decis că nu este cazul să-i dau întru totul dreptate. Câte ceva din stilul fiecăruia dintre ei se regăseşte – e adevărat, cu discreţie - atât în maniera de a compune, cât şi în paleta ei coloristică. Fără a fi un reproş, această observaţie nu reprezintă altceva decât o constatare absolut firească. În definitiv, şi ea trebuia să înveţe de undeva, de vreme ce şcoala nu i-a fost, după cum am putut vedea, de prea mare folos în această privinţă.

Artă pe cont propriu

Dincolo de această minusculă fisură în “armura” siguranţei cu care Arina Gheorghiţă se priveşte pe sine şi cu care îşi evaluează şi viitorul artistic, rămâne cert faptul că ea nu se va lăsa niciodată pradă îndoielilor referitoare la ceea ce are de făcut. “Prea multă filosofie strică. M-am gândit uneori dacă nu cumva este cazul să discut mai mult cu colegii mei de generaţie şi să ader la ideile unora dintre ei, dar mi-am dat repede seama că nu aceasta este soluţia. Orice grup artistic reunit în jurul unui program estetic este o efemeridă şi presupune o stare de acceptare reciprocă de scurtă durată. Instinctul artistului autentic este acela de a se afirma de unul singur, iar istoria artei, dacă nu este citită în cheie exclusiv didactică, demonstrează cu prisosinţă acest adevăr. Cu riscul de a contraria din nou, voi mai spune că pentru artist viaţa burgheză este soluţia cea mai potrivită: linişte sufletească, familie unită şi înţelegătoare, o casă frumoasă şi încăpătoare…”
N-am stat nici atunci, nici după aceea să analizez aceste gânduri ale Arinei. N-aveam nici un motiv să despic firul în patru sau să-i aşez spusele într-o perspectivă moralizatoare, cum ar fi făcut, probabil, romanticii de la care se revendică. Până la urmă, ea ştie mai bine ce mod de viaţă îi prieşte, iar evoluţia sa artistică ne va arăta dacă alegerea ei a fost sau nu inspirată.
Deocamdată să ne bucurăm ochii cu ceea ce ea ceează aici, într-un modest şi deloc încăpător apartament din Militari, cartier în care, după cum spunea regretatul Dan Laurenţiu „stau poeţii cei mai mari” şi, cine ştie, poate şi pictori la fel de valoroşi. (Intercity Magazin, nr. 21 , decembrie 2005 )

Corneliu OSTAHIE