Despre DIMITRIE TONY STANCIU

DIMITRIE TONY STANCIU
Curriculum vitae
http://artpeka.ro/v/STANCIU+DIMITRIE+TONY/

Născut in Lătenii Ialomiţei, la 15 mai 1961, membru titular al Uniunii Artistilor Plastici din România, UAP filiala Bucureşti din 1996.

Expozitii personale:

1988 – Teatrul Foarte Mic, Bucureşti
1989, 1992, 1993 – Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti
1994 – Lincolnshire College of Art and Design – Anglia
1996 – Simezele Muzeului Literaturii Române
1997 – Galeria „Arta” Craiova
2003 - „Căminul Artei”, Bucureşti
2008 - „Căminul Artei”, Bucureşti
2009 – Galeria „Galateca”, Bucureşti
2012 – Galeria „ANA”, Bucureşti

Expozitii de grup (selectie):
1987 – Salonul Republican - Sala „Dalles”, Bucureşti
1989 - Salonul Republican - Teatrul Naţional, Bucureşti
1991 - Salonul Republican - Teatrul Naţional, Bucureşti
1994 - Salonul Republican - Teatrul Naţional, Bucureşti
1995 – Expoziţia Centenar „Omagiu lui Gheorghe Tătărescu”, Bucureşti.
1995 – „Centenar UNESCO Lucian Blaga” - Galeria „Arta” Craiova
1996, 1997 – Delbello Gallery, Toronto, Canada
1999 – Salonul Municipal UAP – Muzeul Literaturii Bucureşti
2000 – Salonul de Artă Contemporană Bucureşti
2002, 2004 – Tabăra de pictură Zvecean, Kosovo
2004 – Salonul Municipal UAP Galeriile „Apollo” Bucureşti
2005 – Salonul de Pastel, Sala Cercul Militar Naţional Bucureşti
2006 – Salonul de Artă Sofitel, Bucureşti
2007 – Galeria „Artis” Bucureşti
2008 - „Interbelicii şi continuatorii”, Muzeul Naţional Cotroceni
2009 – „Ipostaze medievale”, Galeria „Orizont”, Bucureşti
2010 - „De semne de mers”, Galeria „Ctin Piliuţa” Bucureşti
2010 - „De semne de nud”, Galeria „Ctin Piliuţa” Bucureşti
2011 – „Salonul de iarna”, Muzeul Municipiului Bucureşti
2012 - „Grafica in pictura românească”, Muzeul Naţional Cotroceni
2014 - Expozitie personala Galeria Orizont Buc.

Are tablouri in colecţii din ţară şi străinătate: Anglia, Germania, Franta, SUA, Suedia, Israel, Ungaria, Italia, Portugalia, Japonia, Canada, Spania, Serbia, Grecia

***

Referinte critice:

...O expoziţie cu lucrările lui Dimitrie Tony Stanciu echivalează cu o incursiune într-o lume complexă, aparte, aceea a unui om chemat în egală măsură de pictură şi de poezie. Recunoaştem în aceste pânze atât momentele de riguroasă observaţie a naturii cât şi pe acelea de transcriere poetică a ei.
În acestea, pictorul pare a fi mai în largul său, libertatea de interpretare, armonia muzicală marcând, cu un puternic suflu, aceste realizări.
Cântăreţ al naturii – în special al codrilor săgetaţi de lumini pierdute la orizont – Dimitrie Tony Stanciu dovedeşte a avea toate datele ca pictura sa să înscrie o linie ascendentă cu o viguroasă amprentă personală.

RADU IONESCU – critic de artă
Catalog expozitie 1989

***

… Am fost martor la debutul expoziţional al domnului Stanciu, pe la mijlocul anilor 1980, când Teatrul Mic din Bucureşti luase lăudabila iniţiativă (din nefericire, pierdută între timp) de a prezenta, în holul sălii din str. Sărindar, lucrări ale tinerilor artişti. Am remarcat atunci enunţul său coloristic, delicateţea sentimentului, o anume rigoare a construcţiei compoziţionale.
În orice caz, era uşor să-ţi dai seama că artistul avusese parte de o bună lecţie de pictură în atelierele bucureştene de pe atunci şi că, tenace şi dornic să înţeleagă foarte bine esenţa acestei lecţii şi, odată cu ea, sensul raporturilor artei cu lumea şi cu artistul însuşi, el făcea efortul unei necesare aprofundări.
I-am întâlnit din nou picturile la un deceniu de când le văzusem pentru întâia oară şi constat că, fără să-şi fi pierdut prospeţimea şi candoarea, el şi-a continuat cu seriozitate drumul spre regăsirea autenticei sale personalităţi artistice.
Discret, ferindu-se de gesturi spectaculoase, grandilocvente, el îşi urmează îndemnurile propriului temperament şi ajunge la rezultate vrednice de a fi luate în seamă.

Dan Grigorescu - critic de artă
( Referinţe critice, 1995 )

***

"Caii de curte veche"

de Sebastian Amza in Ziarul Financiar 25 apr 2008
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/caii-de-curte-veche-3095127/

O propozitie. Tony este un salbatic. Si o fraza. El e de capul lui, adica picteaza tot ceea ce-i trece prin ochi. Mai tarziu, Matisse si Marquet isi vor fi umflat pieptul in fata posteritatii, citandu-l pe maestrul lor, Gustave Moreau: "Trebuie sa gandesti in culoare si sa ai imaginatie. Daca nu aveti imaginatie, nu veti obtine niciodata o culoare frumoasa".

Si cand te gandesti ca totul a pornit de la Salonul de Toamna de la Paris, in anul de gratie 1905! Atunci cand, maiestuos si distant, cu mainile la spate, dolofanul critic Louis Vauxcelles, senator al artelor la numai 35 de ani, se uita, pierit intre o revolta mascata elegant si o admiratie plapanda, la cateva panze obraznice. Ele erau semnate de pustii Henri Matisse, Andre Derain, Maurice de Vlaminck, Raoul Dufy si Albert Marquet. Si, pe loc, si-a spus, rasucindu-si incurcat mustata: "Donatello printre bestii salbatice!". Asa s-a nascut fauvismul, miscarea fara claca, fara manifest, dar cu o lista de bucate fabuloasa. Prin spontaneitatea de creatie, caci pictorul a parasit atelierul prafuit si a dat buzna pe coclauri, prin folosirea culorilor curate ("Am stors pe panzele mele culorile din tuburi si am folosit numai cinabru, verde si albastru de Prusia, ca sa dau glas a tot ceea ce doream sa spun" - Maurice de Vlaminck), prin aplatizarea spatiului si modificarea perspectivei (linia s-a oprit, in sfarsit, din fuga!) si prin viziunea in priza directa a senzatiilor traite, fauvistii au dinamitat pur si simplu trecutul si s-au itit bine pe pragul modernitatii.
Uneori, intarzierile sunt bine venite. Afinitati si abilitati elective. Tablourile lui Dimitrie Tony Stanciu* au ceva din impetuozitatea, lipsa de crispare si nonsalanta insolenta a "bestiilor salbatice" ce dadeau navala in galerii, la inceputul secolului trecut.
Culoarea frusta si de cele mai multe ori nechibzuita (dar tocmai de aceea, ea este, indiscutabil, o gaselnita razboinica in inclestarea cu conformismul ochiului - "Culorile au reprezentat dinamita. Trebuia sa impuste lumina", spunea Andre Derain), absenta tonurilor gradate si a transparentei, miscarea inchipuita a obiectelor statice, compozitia simpla, directa si fara farafastacurile atat de specifice macrame-urilor de iarmaroc stilistic, clamarea decomplexata a suprematiei profanului asupra sacrului - sunt iluminari intarziate adaptate la tusa personala ce-i marcheaza teritoriul originalitatii. In fond, orice artist trebuie sa fie contemporan doar cu el insusi. Obiectiile savante ne duc cu gandul, obositor, la tomurile prafuite de istorie. Pe care nu le mai deschide nimeni.
Un ultim cuvant, despre caii lui Tony. Ei sunt descarnati de umbre (nu, nu sunt costelivi!), dar nu mai putin mareti, de dimpreuna cu vanatorii lor ferchezuiti, aflati in sei. Iar miscarea acelui exemplar, doar aparent bezmetica, dintr-unul din tablouri, ce se invarte fara istov intr-o curte delabrata, cu cladiri a caror vechime este inmiresmata de tonurile de ocru, roz, bleu si turcoaz, e sinonima cu gestul atentatorului asupra oricarui prezidentiat al nuantelor sofisticate. Un glont salbatic direct in inima luminii. La urma urmelor, si ea se impusca, nu-i asa?... Insa niciodata caii de curte veche!

*) Dimitrie Tony Stanciu, Pictura, Galeria Caminul Artei (parter)
amza_sebastian@yahoo.com

***

Dimitrie Tony Stanciu este un pictor născut, mai apoi cultivat şi promovat în iopostaza de scrib. Un fel de translator între sacru şi profan. În mijlocul naturii ajunge la o beatitudine bahică unde copacii albaştrii răsar dintr-un pământ roşu, posibil îmbrăţişaţi de un cer verde…
Această natură de la care porneşte e resimţită, uneori până la exaltare – la post impresionmismul său, în ultimii ani, s-au adăugat şi influenţe fauves conferindu-i un orizont aparte… Ajunge la transpuneri „pătimaşe” care tot transpuneri rămân şi nu mai puţin surprinzătoare…
Deoarece surprinzător nu este să recunoşti chipuri şi locuri, să împărtăşeşti emoţia intensă pe care o simte artistul în prezenţa lor, ci să vezi această emoţie tradusă şi în culori nebune, arbitrare, desprinse de suportul lor real.
La Dimitrie Tony Stanciu această surpriză nu se justifică, deoarece nu are nevoie de şcoli, teorii şi manifeste. La pictor există o dinamică neîntreruptă ce ţine de instinct, de o profundă comuniune cu sacralitatea, cu percepţiile cele mai inedite, pe care aceasta le oferă dorinţei şi satisfacţiei spiritului.
De istoria unei idei despre culoare artistul nu este interesat – intuindu-i vigoarea implicită – pe pânză devine emancipată ca „o persoană”. Rolul, puterea şi acţiunile ei duc la o intensitate majoră… Prin tuşa obstinată, prin straniile – când stinse, când stridente – juxtapuneri de tonuri, rezultă o pictură impetuoasă, de duh punte peste efemer….

Profesor Cezara Ştefania Solescu
( Din catalog Galeria Galateca 2009 )

***