Pantelimon Iliescu este un nume pe care îl veţi căuta zadarnic în orice istorie a artelor plastice, fie ea şi de interes strict local. Nici în istoria Căilor Ferate Române nu-l veţi găsi, probabil, deşi acolo poate că ar fi meritat o menţiune specială, dat fiind faptul că personajul care l-a purtat de-a lungul unei întregi vieţi a fost un şef de gară cu totul original, de vreme ce picta cu osârdie şi nu fară talent reproduceri după marii maeştri ai Renaşterii. Pe deasupra, a avut meritul de a fi fost bunicul Corneliei Victoria Dedu, pictoriţa căreia îi voi consacra rândurile de faţă, în debutul cărora voi încerca să verific, într-un mod fireşte empiric, dacă ereditatea are ceva de spus în privinţa înzestrărilor sale artsitice. Anticipând o concluzie, răspunsul ar fi că da, mai ales că şi bunica sa, Alexandrina Iliescu, dovedise aplecare şi pasiune pentru cusăturile de mână, brodând motive tradiţionale, dar stilizate într-un stil personal, pe materiale fluide şi transparente. Nici naşii săi nu s-au ţinut departe de artă, în casa lor aflându-se la loc de cinste reproduceri după Grigorescu, dar şi lucrări originale ale unor pictori ce avuseseră acum vreo jumătate de secol clipa lor de glorie.
Partea cu adevărat interesantă a acestei poveşti despre ereditatea artistică este ilustrată însă de părinţii pictoriţei. Mama sa şi-a exersat talentul în ceramică, iar tatăl în tapiserie, ambii „moştenind” chemarea spre astfel de preocupări distinse de la nimeni alta decât de la propria lor fiică! Nu ştiu cum se poate explica fenomenul în cauză, cert este că soţii Dedu şi-au descoperit apetitul creator la o vârstă relativ târzie, după ce Cornelia Victoria terminase Institutul de Arte Plastice şi expusese deja de câteva ori în galeriile bucureştene. Motivaţia pe care pictoriţa o găseşte astăzi acestei situaţii oarecum bizare este şi ea la fel de originală: au vrut să se convingă prin proprie experienţă de ce artiştii, printre care se număra şi fata lor, nu puteau câştiga destui bani din munca pe care o făceau...Oricum, trăgând linie sub şirul de fapte expuse mai sus, rezultă că în ansamblu avem de-a face cu o familie cât se poate de interesantă, în interiorul căreia talentul s-a mişcat nestingherit de-a lungul câtorva generaţii, uneori în ambele sensuri ale arborelui geanealogic, fapt de care cel mai mult a profitat, în mod evident, Cornelia Victoria Dedu, întrucât ea a reuşit să-şi convertească pasiunea în profesie şi să aşeze sub creaţiile sale greutatea unui nume care stă fără niciun fel de complexe alături de cele ale colegilor săi de afirmare artistică: Letiţia Oprişan, Vasile Chinschi, Costin Neamţu, Ilie Cioartă, Aurelia Matei, Ilie Boca.
O pictură „muzicală”
Dincolo de ipoteticele determinări ereditare, asupra cărora m-am oprit mai mult pentru a nu lăsa neexploatat potenţialul lor narativ, deloc nesemnificativ în acest caz, pictura Corneliei Victoria Dedu este asemenea autoarei ei: dinamică, spontană şi expansivă - la o primă vedere - , retractilă, introspectivă şi elaborată la o examinare mai profundă. Etapele constituirii şi limpezirii limbajului său artistic pot fi tratate cronologic, fireşte, dar la fel de bine ele pot fi descoperite prin analiza atentă a lucrărilor de dată recentă. Multe dintre acestea sunt, de altfel, rezultatul unor reveniri repetate, ale unor insistente reevaluări întinse pe parcursul mai multor ani, fapt ce denotă o preocupare de tip perfecţionist, dar, deopotrivă, şi o conştientizare a inevitabilei defazări care intervine între timpul obiectiv şi timpul interior, atunci când artistul are suficient curaj şi destulă obiectivitate pentru a-şi judeca reperele propriei anteriorităţi.
Nu este vorba aici de o încercare de a „actualiza” stilistic un produs artistic din teama că el ar putea „expira” din punct de vedere estetic, ci de nevoia de a îmbogăţi sau pur şi simplu de a completa, în eventualitatea unei omisiuni, datele experienţei care a generat crearea lui. Aşa se face că într-o pânză semnată de artistă cu doar o zi înainte putem identifica nu numai straturi de culoare vechi şi noi, dar şi achiziţii de vocabular plastic care definesc cu mai multă rigoare articulaţiile sintactice ale imaginilor, imagini care nu se modifică însă în esenţă. Această evoluţie spiralată a demersului artistic, retrăită integral ca o experienţă de sine stătătoare ori de câte ori procesul este reluat, face posibilă coexistenţa între limitele aceleeaşi exprimări a mai multor moduri de a compune câmpul plastic, unele care amintesc de verva cromatică a postimpresionismului, altele trimiţând la adrese ce figurează în teritoriul constructivismului sau chiar al minimalismului, deasupra tuturor situându-se însă poetica unificatoare a expresionismului liric. Un astfel de amalgam stilistic poate fi riscant pentru orice artist care se foloseşte de el în mod programatic pentru a demonstra existenţa unei compatibilităţi organice între direcţii şi abordări care altfel se declară a fi independente unele de altele. În cazul Corneliei Victoria Dedu lucrurile stau însă altfel. Ea nu se revenidică de la niciun program estetic foarte clar definit, susţinând în schimb că practică o pictură „muzicală” (ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că a existat totuşi măcar un model precedent din care s-a inspirat, acela putând fi, de pildă, orfismului practicat de Robert Delaunay), în care tot ceea ce contează este armonia cromatică şi compoziţională, pentru obţinerea căreia îşi permite libertatea de a alege elementele constitutive din orice zonă stilistică simte nevoia. Aparent, o astfel de „ars poetica” este privită cu îngăduinţă de teoreticienii obsedaţi de criterii taxonomice nete, care văd în ea cel mult o metaforă izbutită pe jumătate, nicidecum o autoevaluare riguroasă. Cu toate acestea, pictoriţa nu se hazardează în ceea ce spune, dovedind chiar o bună cunoaştere a noilor tendinţe care îşi găsesc locul în planul expresiei artistice generale. În muzică, de exemplu (nu întâmplător deci artista îşi caracterizează pictura ca fiind „muzicală”), este bine cunoscut fenomenul „Fusion”, un mod de comunicare artistică spontană care îmbină sonorităţile tradiţionale cu cele sintetizate electronic, precum şi melosuri provenind din cele mai variate şi aparent incompatibile culturi. Cu toate acestea, pictura Corneliei Victoria Dedu nu are nicio clipă aerul că şi-ar nutri substanţa din beneficiile improvizaţiei sau ale experimentelor mai mult sau mai puţin spectaculoase.
Angoasele şi lumina
Dimpotrivă, arta sa este puternic ataşată tradiţiei, inspiră temeinicie şi simplitate. Foarte sugestivă în această privinţă este o lucrare realizată într-o manieră gestualistă, puternic temperată însă, care constă într-o succesiune de tuşe ce pornesc de la negru diluat şi trec prin roşu, galben şi maro, contrastând pe alocuri cu pete de albastru, indigo şi verde. Pare un pumn de jăratic rezultat din arderea unei substanţe de origine incertă, dar la fel de bine seamănă cu o imagine captată din profunzimile universului de telescopul spaţial Hubble. Orice artist şi-ar fi intitulat o astfel de pânză „Geneză astrală” sau măcar „Misterele incandescenţei” . Cornelia Victoria Dedu i-a spus însă mult mai banal: „Moţul curcanului”, un titlu care denotă nu numai o viziune cât se poate de pământeană a autoarei lui, ci şi intenţia acesteia de a se raporta constant, tematic vorbind, la natură şi la lucrurile obişnuite care dau identitate existenţei sale de fiecare zi. În acest fel, pictoriţa consideră că poate ajunge la gradul maxim de libertate pe care un artist îl poate atinge. „Mi-am dat seama de acest adevăr în urmă cu mulţi ani, în perioada în care prin pictura românească bântuia moda griurilor. Mi-aduc aminte că atunci un confrate, uitându-se la lucrările mele mustind de viaţă şi de culoare, m-a întrebat, cu aerul condescendent cu care te interesezi de cum îi merge unui handicapat, dacă eu chiar nu am nicio angoasă. Angoase am avut, ca fiecare om, dar cu cât mi-a fost mai greu, cu atât am pictat mai luminos. Am reuşit să depăşesc momentele grele ale existenţei mele privind în jurul meu, minunându-mă de frumuseţea desăvârşită a fiecărei fiinţe şi a fiecărui lucru şi cinstind această frumuseţe prin lumina pe care am pus-o din belşug în culorile mele. Numai aşa am reuşit să devin liberă. Liberă să pictez doar ceea ce simt şi vreau eu.”
Fericită constatare după o viaţă petrecută în faţa şevaletului! (Intercity Magazin/nr. 31/septemrie 2007)
