Dalina Bădescu - articol "Pornind de la Corneliu Vasilescu"

https://www.marginaliaetc.ro/dalina-badescu-pornind-de-la-corneliu-vasilescu/?fbclid=IwAR0qDCEV_-TX_LGZU3jZR95jO4plxH8wlD3jvwidHjwigpq5WEBrmZNEb4M
Îmi dau seama că a încerca să vorbesc despre o lucrare abstractă, în mod particular a lui Corneliu Vasilescu, analizând-o formal și punctual prin folosirea unor clișee ale interpretării plastice, fără a încerca de fapt să înțeleg tipul de gândire care a dus la apariția ei, ar fi o greșeală enormă. O lucrare de artă abstractă nu poate fi clasificată ca fiind frumoasă sau plăcută, căci ar fi complet înafara intențiilor ei. Ea poate, și trebuie, în primul rând, să fie raportată la cealaltă fața a Frumosului, și anume la Adevăr. Dintre toate formele artei moderne și contemporane, abstract-expresionismul este curentul cel mai puțin înțeles la scară largă și considerat de mulți în continuare ca fiind o simplă farsă.
De curând am primit un filmuleț cu un individ pe bicicletă, purtând două bidoane de culoare în spate, care s-a izbește de un zid, urmarea fiind o pată alcătuită din cele două substanțe colorate. Mulțimea care asistă la scenă aplaudă frenetic, maimuțărind publicul aflat la un eveniment artistic. Titlul filmulețului este Modern art.
Pentru o bună parte din publicul consumator de artă la minut, concentrată sau semipreparată, cel pe care îl găsim în fața ecranului lăcrimând de emoție la auzul unei operete preclasice, stil The Voice, dar care niciodată nu a fost interesat de interiorul unei Filarmonici, asta este întradevăr arta modernă, elitistă, abstractă, pentru snobi, o glumă la care el nu ia parte, dar pe care o condamnă cu tot arsenalul posibilităților de lectură minimale, prefabricate și confortabile. Mai mult, orice fel de discuție care ar putea să tulbure suprafața lină a unei minți odihnite și comode este rapid ghilotinată prin invocarea gustului, a selecției individuale, sau mai bine spus a lipsei acesteia, după clasica scuză de gustibus et coloribus non est disputandum.
Tipul acesta de consum al realității, justificat de o falsă lipsă a timpului, condensat în pastile încărcate de emoții primare și dublat consistent de programul socio-cultural al corectitudinii politice, al democratizării culturii până la reducerea acesteia la cel mai mic numitor comun, și anume la nivelul de cultură lipsită de propria istorie, este promotorul principal al unei societăți docile, îmbâcsite într-un prezent diluat.
Când anume a început acest proces complex și care i-au fost justificările sunt întrebări prea complexe pentru a putea fi abordate într-un text frugal, dar ceea ce trebuie, totuși, punctat este faptul că arta a fost întodeauna prezentă în realul social și politic, uneori pentru a-l comenta, alteori doar pentru a-l înmagazina pentru posteritate. Mijloacele de exprimare ale artistilor s-au adaptat vremurilor respective, variind de la soluții tehnice (pigmenți și medii noi) până la revoluționarea expresiei artistice, mai mereu schimbarea fiind întâmpinată cu reticență.
Principiul al treilea al mecanicii declară că fiecărei forțe noi care începe a acționa asupra unui corp i se va opune o forță contrară ca sens, principiu ce pare a se aplica și în ceea ce privește corpurile sociale. Arta abstractă este poate cea mai solicitantă și mai provocatoare din formele pe care arta modernă le-a căpătat în secolul al XX-lea, așadar reacția publicului larg nu avea cum să nu existe.  Ea se diferențiază în mod absolut de tot ceea ce s-a întâmplat în arta occidentală din Antichitate și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, renunțând la două mii de ani de arhivare a particularului, a individualului, a efemerității.
Avangardele au reprezentat cura violentă de dezintoxicare prin care arta s-a eliberat de multiple dependențe – mai întâi de narativ și, finalmente, de figurativ. Întreaga artă modernă împinge limitele esteticului și ale expresivității plastice dincolo de normele acceptate până la acel moment, testând posibilități de exprimare noi și non-convenționale. Aflat în fața acestui experiment de comunicare artistică, publicul, obișnuit cu imagini flatante sau seducătoare vizual a avut de ales între a îmbrățișa sau a nega noile coduri.

Arta abstractă, nu numai că s-a dezis de formele de expresie anterioare, dar a și ieșit din filosofia occidentală, din paradigma materialistă de înțelegere a lumii, reîntorcându-se spre inefabil, spre Orient, și mai târziu, odată cu abstract-expresionismul, spre energia pură, descătușată de rațiunea umană. Așadar, arta abstractă a deschis calea spre un alt fel de înțelegere și de consum al realității, diferit de tot ce cunoscuse lumea occidentală până atunci. Pentru a o înțelege, privitorul trebuia să aibă un fel de deschidere față de filosofia orientală non-materialistă, fie direct, fie prin mediere culturală. Pentru majoritatea publicului vestic, acest lucru a însemnat, și înseamnă încă, un impas major din care cea mai comodă soluție de ieșire este negarea și reducerea fenomenului la o simplă farsă. Întradevăr, arta modernă și, în special, cea abstractă, este elitistă, îndepărtându-se de confortul lucrului deja știut în care majoritatea preferă să trăiască.
Ce deosebește abstract-expresionimul de formele anterioare ale artei abstracte este modul în care artistul își definește relația cu pânza. Arta abstractă din primele decenii ale lui XX avea la bază folosirea formelor geometrice primare pentru crearea unei imagini noi, care să poată fi raportată doar la ea însăși. Tipul de atitudine al artistului este cel rațional, rece și programatic.
Păstrând independența față de realitatea deja creată, abstract-expresionismul are la bază combustia interioară a artistului, trairea înmagazinată pe pânză, iar pensula este folosită ca o extensie directă a stării și a energiei acestuia. Imaginea rezultată este abstractă în sensul în care nu face referire la nimic exterior și în același timp este expresia nemijlocită a unei stări, a unui moment interior.
Așadar, lucrările lui Corneliu Vasilescu ar putea fi analizate, folosind instrumentele clasice, ca fiind frumoase, plăcute, armonioase etc, dar privitorul și-ar limita sever câmpul de înțelegere, ignorând ceea ce întradevăr reprezintă ele, și anume un moment al unei realități interioare, ipostaze ale unui adevăr mai presus de materie și de convenții culturale.