David CROITOR - ‘’Covata cu mere’’ 2019

‘’Covata cu mere’ Minunată operă picturală si literară!
25 ianuarie 2020

David Croitor postare pe facebook

În urmă cu aproape doisprezece ani, în vara lui 2007, mă mutam în casa cea nouă de la Foresta. Chiar dacă nu era înca totul pus la punct, fiindcă îmi construisem pentru prima dată in viață, atelier de pictură adevărat, mă bătea gândul să încep a-l decora cu tot felul de obiecte vechi, obiecte care luate împreună să creeze o anumită atmosferă rustică, sau luate separat să-mi foloseasca drept modele pentru viitoarele naturi statice. Așadar hotărât fiind să fac treaba asta, am trecut de la idee la faptă,astfel că am început să intreb în stânga și-n dreapta, în special pe vecini, dacă nu cumva au pe acasă rătăcite lucruri vechi de care nu se mai folosesc,adică oale de lut, găleți de tablă, în fine,tot felul de chestii care si-au făcut treaba la vremea lor, însa acum probabil stau aruncate pe cine știe unde și mai mult îi încurcă.
Prima care m-a luat in serios răspunzand căutărilor mele a fost Doina, vecina mea care locuia la vreo 200 de metri mai încolo,cum mergi spre Bistrița. Mi-a spus că oale vechi nu are, în schimb păstreaza aruncate într-o șandrama părăsită niște piese din lemn cam hodorogite și care oricum nu-i trebuie, așa că dacă vreau pot să vin să văd despre ce-i vorba. N-am stat nicio secundă pe gânduri ci am lăsat totul baltă și m-am dus ață întinsă la Doina. Odată ajuns în ogradă, fiindcă bătea câinele mai să se rupă, Doina a ieșit afară și când m-a vazut mi-a făcut semn să merg înspre șandramaua din spatele casei, unde zicea ea, că are marfa care mă interesează.Am intrat înauntru, și chiar dacă era întuneric beznă, ghidat de al nu știu câtelea simț, am mers direct spre ceea ce mă interesa. Mai mult pe bâjbâite am început a pipai tot felul de lucruri care de care mai bizare,iar pentru că nu puteam să-mi dau seama ce am găsit am început să scot totul afară, astfel că după vreo zece minute de lupte cu tot felul de galeți, bocanci, traiste și lemne de când hăul,aruncate unul peste altul, am scos la lumină o covată, o vârtelniță și o sucală.
Când le-am văzut au început să-mi sticlească ochii de bucurie. Am întrebat-o pe Doina cât mă costă toată afacerea, la care ea a zâmbit spunându-mi să le iau și să-mi văd de treabă. Am luat covata în brațe și când să iau vârtelnița n-am mai putut deoarece nu-mi mai ajungeau mâinile, nu aveam decât două, iar mie îmi trebuiau cel puțin patru, însă ca să nu cer osândă la Dumnezeu, am tăcut mâlc și i-am zis Doinei că duc mai întâi covata și după aceea o să vin după vârtelniță și sucală, însă ea mi-a tăiat vorba pe loc, a luat vârtelnița în spate și sucala sub braț și a pornit alături de mine spre casă. Le-am pus frumos jos, undeva în fața casei, ca să le studiez mai târziu pe-ndelete,i-am mulțumit Doinei, întrebând-o totodată dacă nu cumva mai știe pe cineva care mai are asemenea grozăvii de valoare. La început mi-a zis că nu stie dar o să se mai gândească și-mi va da de veste. După câteva zile mi-a spus că este cineva tot prin zona noastră care ar avea niște stative vechi și că mi le-ar putea da,nu degeaba,dar nici pielea de pe mine nu ar lua-o. Într-adevăr era un moșneag undeva mai pe deal, ceva mai departe de casa mea, care avea niște scule a întâia, însa nu m-am putut înțelege cu el sub nicio formă. Dacă m-aș fi înțeles cu moșneagul scârțar ce colecție as fi avut! Parcă și acum îmi pare rău după stativele acelea și nu numai după ele ci și după vatale, călcători, spetează, suveici și țevi, prinzâtori, bordileanca, suluri și câte altele, dar asta e,m-am consolat cu faptul că în viață nu le poți avea pe toate.
Așadar, după toate căutările mele m-am ales cu o mândrețe de covată, o șturlubatică de vartelniță și o sucală descentrată și cam câșă, dar care înca mergea. Fiindcă mai aveam destul de mult de lucru la casă, n-am avut timp să mă ocup de ‘’colectie’’ asa că am bagat toate piesele într-o magazine improvizată de lemne, mai mult ca să le feresc de ploaie, zicându-mi că atunci când le va veni vremea mă voi ocupa de eleașa cum trebuie.
Pentru că la lucru avem niste muncitori care mai mult frecau menta decât lucrau, m-a prins toamna cu casa încă negata. Coborâse frigul si muncitorii și-au încropit un fel de sobă dintr-o jumate de butoi de tablă, în baraca din curte în care stăteau, astfel că într-o bună (sau rea) zi băietii,împreuna cu lemnele mi-au băgat si sucala pe foc, lucru care m-a scos din sărite pe loc.Când i-am întrebat de ce au facut asta, mi-au răspuns senini că era singurul lemn uscat și că oricum n-aveam ce face cu cioarsa aceea mâncată de cari, după care mi-au zis că bine că le-am spus pentru că altfel nici covata n-ar fi mai avut multe zile.
În fine după ce am trecut cu greu peste pierderea definitivă a sucalei,m-am linistit zicându-mi că viata merge înainte, n-am ce face, bine măcar că mi-au ramas covata si vârtelnița.
Pentru că lucru la o casă nu se termină niciodată,timpul s-a scurs pe nesimtite astfel încat n-am avut vreme să mă ocup de covată. Atât doar că după ce mi-am construit garajul am luat-o și am agățat-o într-un cui și acolo a ramas până anul trecut prin septembrie.Atunci am luat-o din cui, nu că mi-ar fi trebuit, de fapt nici nu mă mai interesa, îmi trecuse pasiunea pentru vechituri,dar mă cam încurca,in sensul că de câte ori intram în garaj dadeam cu capul de covată, încât mă apucau niste nervi vecini cu nebunia și numai faptul că nu aveam toporul la îndemână a facut ca, doamna covată să rămână întreagă. Deci, asa cum spuneam, am luat covata din cui, am scos-o afară și am aruncat-o în ogradă, undeva pe iarbă în fața straturilor de flori. Câteva zile acolo a rămas,cu toate că Adriana mă tot pisa la cap să fac ceva cu covata aia,că vine lumea pe la noi și-i urât s-o vadă drept în cale, însa eu, berbec încăpățânat, n-am urnit-o nici un centimetru, și asta din motive de lene cumplită.
După vreo săptămână, în sfârșit am luat covata și m-am apropiat de ea cu empatie,ca sa zic așa, căutând să-i studiez istoria ca s-o înțeleg. M-am tras mai la umbră, m-am așezat pe o buturugă, mi-am pus covata în fața mea și fiindca era spre seară în amurg, am început să mă împrietenesc cu ea, cu covata care vas ă zică. Aș fi vrut s-o întreb câți ani are și de unde vine.Sau pe unde a umblat de-a lungul vremii. Se vedea că era trecută prin viață,deoarece avea o crăpătură ca o rană, pe toată lungimea, o crăpătură în care intra degetul.Cineva o cârpise cândva cu o bucată de tablă batută cu cuie subțiri, însa tot degeaba, lemnul era aproape putred, încat cuiele de abia se țineau.Era din ce în ce mai clar că covata din fața mea trecuse prin multe necazuri, păcat însa că nu avea gură ca să-mi povestească totul. Dar avea suflet si atunci am stat de vorbă cu ea ca de la suflet la suflet. Povestea ei semăna bucățică ruptă cu povestea coveții pe care o aveam, sau am avut-o și noi acasa,încă de pe vremea când eram copil. Eu însumi copil de țâță fiind, am crescut în covată,sau mai corect în covațâcă,adică o covata ceva mai mică.Mama punea,mai ales noaptea,covata lângă ea în pat, pe mine înfășat ca un știulete de păpușoi mă așeza înauntru și până dimineața mă tot legăna ca să nu plâng. Tot in covată au crescut și cele două surori ale mele mai mici, apoi covata a fost trecuta la alte treburi deoarece tata a imaginat și chiar a făcut un leagăn mai acatării, astfel încât ceilalți frați ai mei n-au avut parte de covată.
În covată se frământa aluatul pentru pâine si cozonaci, mai ales atunci când veneau sarbatorile.Tot in covată se scăldau copiii mici, iar pe timpul iernii, într-o cameră neîncălzită în covată se puneau hălcile de slănină presărate cu sare din belșug.
Vrând nevrând copilaria mea a fost foarte strâns legată de covată, de aceea, toamna trecută când am scos covata cea obosită și crăpată din garaj, am trăit momente de adâncă duioșie.
După ce am stat de vorbă cu covata așa ca între vechi prieteni, m-am gandit că ar fi timpul să mă îngrijesc puțin de ea, adică s-o repar și s-o aduc la viață.Așadar am umplut crăpătura cu silicon, am strâns-o bine cu sârmă, după care i-am tras un strat de vopsea ca să nu intre apa în lemnul deja copt de timp.Când totul a fost gata, am readus covata pe iarba din fața casei și am umplut-o cu apă ca să văd dacă mai curge sau nu. Spre bucuria mea, covata era ca și nouă, trăia și se bucura odată cu mine.
Într-o zi, după o rafală puternică de vânt, unul din meri s-a scuturat de-a binelea, astfel încât pe jos era plin de mere. Am luat o galeată, le-am adunat și fiindcă erau pline de noroi si gunoaie de prin iarbă,le-am aruncat în covată ca să le spăl. Nu le-am spălat pe loc, zicându-mi că oricum nu-i nicio grabă, mai bine să stea la muiat vreo doua zile apoi voi vedea. A doua zi pe la amiază, fiind o vreme frumoasă, plimbându-mă pe lângă flori, așa cum obișnuiam în fiecare zi, deodată când am ajuns lângă covată, am fost surprins să văd cum parcă tot cerul coborâse în apă și se amestecase printre mere. Mi-a placut atât de mult această imagine încât n-am stat pe gânduri, am scos telefonul și am făcut vreo 40-50 de poze pe care le-am pus la păstrare.
Zilele trecute am dat peste ele.N-am rezistat, le-am studiat de aproape, am ales una dintre ele si dupa aceea am trecut-o pe pânză. Asa s-a născut lucarea ‘’Covata cu mere’’din primavara lui 2019, cu doua zile inainte de a implini 61 de ai. Așadar mi-am facut singur cadou o covată plină cu mere și cu albastru din seninul cerului..
În această seara de 25 ianuarie 2020, la mai puțin de un an de când am lucrat pânza cu covata, am dat peste acest text. L-am recitit și totodată am retrăit totul la cote maxime.
M-am uitat și la lucrare, la imagine doar,pentru că pânza nu mai este în atelierul meu,clătindu-mi privirile în albastrul cerului.Privind în jos,văd ce este deasupra mea și atunci trăiesc o bucurie greu de împărtășit prin cuvinte si anume bucuria de a ști că acolo sus, dincolode azur, este Cineva care nu contenește să mă iubească.
Și nu numai pe mine mă iubeste ci pe toți cei care vor să fie iubiți.Bunul Dumnezeu are atâta iubire încât dacă ar risipi-o prin tot Universul tot ar mai rămânea,pentru că Dumnezeu, El însuș este dragoste, nesfârșită dragoste..