AUGUSTIN COSTINESCU in revista AnticArtMagazin nr. 35 - aug-sept 2009 pag.50,51

“Sminteală la Sinaia”
de Grid Modorcea

Donaţia făcută de pictorul Augustin Costinescu primăriei oraşului Sinaia m-a făcut să meditez şi mai atent asupra conceptului de sminteală. Că Gusti (cum îi spun prietenii) Costinescu face parte din familia lui Don Quijote e una, dar ce se întîmplă cu primitorii, care e limpede că fac parte dintr-o altă familie, unii îi zic PNL-istă, alţii a „baronilor locali”, dar eu am să încerc s-o descriu în cele ce urmează. Să încep cu Sinaia. Un oraş a cărui istorie este un şir lung de donaţii, începînd cu prima sminteală, de ordin divin, aceea de a „aduce” Muntele Sinai în România şi de a-l româniza, de a-i spune Sinaia, respectiv Mînăstirea Sinaia, de unde vine şi numele localităţii, denumită astfel într-un document din 1874. Dar rădăcinile mînăstirii se pierd în negura timpului, cînd era un schit creat de călugării veniţi din Constantinopol şi Muntele Athos, după căderea Imperiului Bizantin (1453). Pe acel loc, spătarul Mihail Cantacuzino, unchiul lui Constantin Brîncoveanu, ridică la 1690 o biserică, dîndu-i numele Sinaia, în amintirea pelerinajului pe care el l-a făcut în ţara Sfîntă, unde era pe vremea aceea înglobat şi Muntele Sinai, actualmente în Egipt. Şi se ştie ce s-a întîmplat pe acel munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise Tablele Legii. Şi la fel de miraculoasă, o adevărată sminteală divină, este fresca acestei biserici, pictată de faimosul Pîrvu Mutu Zugravul, unica urmă, se pare, ce ne-a mai rămas de la acest prolific meşter domnesc, pictură care este intactă şi astăzi, datorită faptului că nu s-a mai slujit în bisericuţa lui Cantacuzino, ci în noua biserică, ridicată la 1842. Deci iată ce daruri de temelie a primit Sinaia de la Dumnezeu, inclusiv peisajul cel binecuvîntat. Tot de miracol ţine şi faptul că la anul 1870, vine prin aceste locuri regele Carol I şi are ideea de a ridica în apropierea mînăstrii Palatul Peleş, o capodoperă arhitectonică, un monument de artă. În jurul acestor două monumente, unul divin, celălalt artistic, se construieşte cărămidă cu cărămidă, zid cu zid, Sinaia de astăzi. Cele două monumente au atras aici valori fără asemănare, care au dăruit mereu oraşului opere şi urme de neşters. De acest loc e legat însuşi George Enescu, care era copilul spiritual al familiei regale. Însăşi inaugurarea Casino-ului din Sinaia, construit tot la iniţiativa lui Carol I, după modelul Casino-ului din Monte Carlo, s-a realizat cu arcuşul lui, în anul 1913. Aici vedeţi la tot pasul minuni, cum sînt Casele Iorga, Alecsandri, Caragiale, Vlahuţă, Coşbuc, Badea Cîrţan sau Iancu Brezeanu, marele actor, al cărui bust, ce se află în apropierea Casinoului, este creaţia lui Dimitrie Paciurea. Iar în donaţia lui Augustin Costinescu, care numără 100 de lucrări, 60 tablouri în ulei şi 30 desene, se numără şi trei sculpturi, trei capete, două de Minea, reprezentîndu-i pe Brâncuşi şi Nicolae Grigorescu, iar al treilea pe Eminescu, ce aparţinea statuii lui Eminescu din Cişmigiu, operă realizată de Constantin Baraschi, cap din ghips pe care Costinescu l-a turnat în bronz, pe cheltuială proprie. Baraschi a fost preşedintele UAP, fiind singurul artist român care a scris un Tratat de sculptură, după care se studiază la şcolile de profil. Statuia din Cşmigiu a fost distrusă în perioada stalinistă. Se afla pe aleea principală a grădinii, o lucrare renascentistă, reprezentîndu-l pe Eminescu stînd pe un scaun, în poziţie de gînditor. Mergeţi să vedeţi donaţia Costinescu de la Casino-ul din Sinaia, unde se află şi această minune, dar edilii oraşului au alte treburi, se ocupă de raliuri, cum voi arăta, nu se ocupă să valorifice această donaţie, să refacă statuia lui Baraschi şi s-o amplaseze în parcul „Dimitrie Ghica”, alt donator domnesc al oraşului. La tot pasul oraşul a primit donaţii, nici eu n-am fost mai parcimonios cu cărţile mele. De cîte ori mergeam vara la Cumpătu cu familia, mai lăsam cîte o carte la biblioteca oraşului. Nici zilele trecute, cînd am fost invitat de Augustin Costinescu să-i văd donaţia, nu am trecut nepăsător pe lîngă acest focar de cultură, care acum e plasat în clădirea Primei şcoli Primare „Carmen Sylva” (1899). Cred că e o blibliotecă formată numai din cărţi donate! Mă întreb ce au donat oraşului actualii reprezentanţi ai oficialităţilor locale sau ei s-au instalat numai să ia, numai să profite de pe urma măreţelor donaţii?

Am evidenţiat aici o reţea de legături minunate, deci o Gridophanie a oraşului Sinaia. De ea se leagă şi Gustiphania, adică donaţia pictorului Augustin (Gusti) Costinescu, care este o aplicaţie postimpresionistă a Gridophaniei şi ar introduce, prin nume, conceptul de gustibus non disputandum, care s-ar traduce prin revelarea unei arte-spectacol, o artă de plăcere, ca trenul de plăcere de odinioară Bucureşti-Sinaia, o artă de casino, de salon, oricum, de boemă pariziană, pe care De-Gusti-bus vrea s-o implementeze şi în moşia PNL-istă de la Sinaia, chiar şi pe traseul raliului, dacă se poate. De altfel, aforismul întreg, care îi aparţine lui Seneca, este: De gustibus et coloribus non disputandum, adică „Gusturile şi culorile nu se discută”. Cine ajunge la Sinaia, va găsi în sala „Nicolae Grigorescu” a Casino-ului, devenit Centrul internaţional de Conferinţe, dar unde se fac constant nunţi şi alte manifestări bănoase pentru dl. director Radu Savopol, expoziţia permanentă „Maria şi Augustin Costinescu”, aşa cum se numeşte donaţia pictorului, făcută şi în amintirea soţiei sale, care, de asemenea, a fost pictoriţă şi al cărei portret străjuieşte şi el galeria, privind ca printr-o oglindă de apă, feerică, lumea noastră. Dar toate cele o sută de lucrări sînt creaţia lui Augustin Costinescu (n. 1943, Lipova), de la autoportretul pictat la 15 ani, cînd profesor i-a fost doar natura, pînă la Iarnă la Sinaia sau la ultimul tablou făcut aici, o imagine a Casino-ului, tablou care i-a fost luat din depozit de cei care deţin o cheie dublă şi pus în biroul primarului, deşi lucrarea e neterminată, cum spunea cu jale pictorul, iar hoţii s-au şi grăbit să-i spună că nu le place. Au şi gusturi estetice, vezi Doamne, aceşti baroni locali, fiindcă pentru ei un tablou e bun cînd obiectul reprezentat seamănă cu modelul, ca fotogafia la minut. E cazul să-i lase pe alţii să se ocupe de astfel de judecăţi, aşa cum albumul şi catalogul expoziţiei sînt pline de aprecieri ale specialiştilor, iar caietul de sală de gîndurile curate ale vizitatorilor, iar ei, baronaşii, ar fi bine să angajeze o galeristă, fiindcă expoziţia e deschisă doar cît se află pictorul acolo, deci nu există un program fix de vizitare, aşa cum nu există nici un contract serios între Primărie şi donator. Şi cînd cineva i-a propus lui Costinescu suma de 200 de mii de euro pe toate lucrările din expoziţie, el i-a spus nu, fiindcă sînt donaţie. Dar cînd el n-o să mai fie, baronii locali, care de pe acum i-o prăduiesc, oare nu o vor înstrăina? În lipsa unui contract de garanţie, cu asigurarea fiecărei lucrări, orice e posibil. Şi atrag atenţia că nu este o colecţie din lucrări secundare, dimpotrivă, Costinescu a dăruit aici ceea ce are mai reprezentativ, de la lucrări făcute în tinereţe, cînd, zice el, „nu mi-a dat nimeni o lecţie, eu m-am născut direct pictor”, pînă la lucrările de apogeu, cînd spectacolul cromatic este fascinant, normal, pe linia avangardismului interbelic. Şocant este faptul că artistul român aduce aici aerul parizian, fără să aibă nici un complex că el pictează deja vu, adică precum Renoir, Degas, Lautrec sau alţi pictori avangardişti, care au atacat cam acelaşi teme, balerine, arlechini, naturi statice, varii portrete de interior, dar şi peisaje şi chiar evenimente cotidene, artist ul fiind un bun observator al banalului, al efemerului, al unui gest trecător, ca în Dialog, pe care îl surprinde cu har descriptiv, de prozator al cotidianului. Semnificativ pentru acest aspect circăresc al lumii este Căruţa cu paiaţe. Dar şi Tichia veneţiană. Se pare că pentru Costinescu viaţa este ca o paiaţă, toţi intrăm în acest spectacol al jocului dintre vitrină şi culise. Şi nu este lipsit de semnificaţie un moment din pitoreasca sa viaţă, cînd, profesor fiind la şcoala militară din Breaza, l-a avut ca elev pe actualul preşedinte al ţării, care nu era bun de nimic decît de şters tabla. Şi mereu îi spunea: „Băsescule, ieşi şi şterge tabla!” Cred că şi acum Băsescu nu face altceva în politica românească. Dimpotrivă, în tablourile sale, Costinescu umple tabla, iar ceea ce este original la el este că rafinează ceea ce eu numesc tendinţa de recuperare postimpresionistă. El chiar nu se sfieşte să picteze precum clasicii avangardei parisiene şi s-o facă la fel de strălucit. „Dacă aş picta ca Rembrandt, nu mi-ar păsa dacă aş fi acuzat că îl imit pe el”, spunea Ion Grigore. Mulţi pictori sînt conştienţi că sub soarele picturii nu se mai poate face nimic radical nou, totul e să faci bine ce s-a mai făcut şi poate chiar mai bine. Pictura e o necesitate şi se va face pictură cît e lumea. Iar Costinescu este unul dintre acei pictori rari care pictează din plăcere. Pictura e un mod al său de a trăi. E viaţa lui. Dar şi gustiphania sa. De aceea, să nu ne mirăm dacă pictorul urmăreşte tocmai să recunoaştem modelele. Vom înţelege această strategie, dacă vom şti că Augustin Costinescu este unul dintre puţinii pictori români, dacă nu singurul, care trăieşte din pictură, din ce vinde. Din păcate, şi noii edili ai Sinaiei sînt pe urmele lui Băsescu, şterg tabla, apoi şterg putina. Deocamdată sînt în prima fază, în care şterg din obligaţiile lor de a da bani pentru cultură. Primul lucru care este şters de oamenii politici de pe tabla României postdecembriste este cultura. Şterg cît pot bugetele pentru cultură.


Dar să revenim la cel care umple tabla. Impresionează tablourile cu aer de casino, lucrări de salon, să le spunem, precum Chermeză regală, Peisaj parisian, Dansatoare spaniolă, Mască veneţiană, Moulin Rouge, Palatul regal, Castelul Peleş, Notre Dame de Paris, Champs Elisée şi altele. La fel este şi seria de nuduri sau de naturi statice, precum Flori şi ouă de Paşte sau Muşcata din fereastră. Cu totul particulare sînt peisajele sale citadine, ca o aglomerare de case ce valsează, precum e Piesaj din Eus. Dar capodopere, din punctul meu de vedere, sînt cele în care artistul se desprinde de modelele mai sus pomenite şi conferă unui „deja vu” o altă privire, o altă interpretare, venind cu o tuşă nouă, distinctă, atît ca mod de a aborda un subiect, cît şi ca rezolvare plastică. Aşa este Arena, în care taurul şi toreadorul se află în prim plan, încleştaţi în luptă, iar în fundal, în plan general, ca prin ceaţă, se văd spectatorii, dar între ei şi luptătorii din prim plan se află un gol, arena, o pată alb-gălbuie. Ea devine un spaţiu-idee. La fel de neobişnuită este lucrarea Mînăstire, din două pete de culoare, galben şi roşu, de un senzaţional efect cromatic. Iar la Nuduri în ateler, efectul este obţinut combinînd albul cu albul, ca la Piliuţă. Aşa cum Toamna la Mogoşoaia e un contrast de roşu şi albastru, ca două pete în luptă. Smintenia artistului vine dintr-un fel de scurt-circuit al luminii, care separă culoarea. M-a impresionat în mod deosebit lucrarea După spectacol, în care un arlechin şi o balerină se odihnesc, epuizaţi de efort, fiindcă face o legătură cu marea tradiţie, o idee plastică pe care am întîlnit-o la Theodor Aman, în faimosul său tablou cu acelaşi titlu. Nu mai vorbesc de grafică, de fascinantele desene ce conservă starea de graţie a artistului, laboratorul sminteniei sale. Galeria mai conţine şi şase vitrine, în care sînt expuse documente privind cariera pictorului, de la fotografii, scrisori, cataloage, pliante şi articole din ziare la afişe, diplome, cărţi şi albume, ceea ce dovedeşte că Augustin Costinescu a fost un bun strîngător, conservînd ceea au gîndit ş i alţii despre el. Grija pentru document, pentru posteritate, nu o au toţi artiştii români, din păcate. Această colecţie, spune Costinescu, „se doreşte a fi un centru de creaţie plastică viu, în plină activitate” întrucît artistul chiar şi pictează aici, în expoziţie, sub privirile vizitatorilor, aşa cum am văzut că se întîmplă şi la Prado, de exemplu. Ei bine, n-am nimic cu raliurile, am văzut şi eu un raliu la Indianapolis, altul la Estoril, dar şi mai aproape de noi, la Budapesta. Dar nu se compară cu ce-am văzut la Sinaia, fiindcă dincolo pistele sînt în afara oraşelor, pe cînd aici muşcau serios din oraş, iar totul se reducea la nebunia de a pîrîi, de a face zgomot, în timp ce chibiţii, tot felul de nebuni, alergau de la un pilot la altul. Raliul de la Sinaia mi-a oferit însă posibilitatea să compar sminteala automobilistică cu sminteala creatoare. În timp ce prima este doar fizică, o pîrîială alarmantă, generatoare de zgomot, cît mai asurzitor, ca un fel de apaocalips, de se zgîlţîie toate geamurile oraşului, dar şi icoanele, căci pista de la Sinaia trecea pe lîngă Mînăstire, şi raliul a avut loc chiar în orele slujbei de duminică, atunci cînd biserica era înţesată de credncioşi, sminteala creatoare, precum expoziţia lui Costinescu, este spirituală, generatoare de linişte, armonie vizuală, bucurie binecuvîntată. Din prima categorie fac parte şi baronii locali, precum primarul Vlad Oprea, care era şi el în competiţie, pilota o maşină Logan, fiind cu o cască de protecţie bine îndesată pe cap. N-ar fi nimic dacă pasiunea lui pentru autmobilism, deşi în cursă a ieşit la coadă, nu s-ar combina şi cu pasiunea sa sau a colaboratorilor săi, precum Radu Savopol, pentru cîrciumi, căci Sinaia Cantacuzinilor întemeietori a devenit un orăşel turistic de cîrciumi. De, aceasta este tendinţa „dezvoltării” României actuale! Dar în timp ce unii sînt smintiţi pe verticală şi se străduiesc să facă opere nemuritoare, pe care le donează cu generozitate, alţii sînt smintiţi pe orizontală, se străduiesc să cucerească cît mai mult spaţiu verde, căci pînă şi Parcul „Dimitrie Ghica” a fost invadat de cîrciumi. E bine ca puternicii efemeri ai zilei să nu uite ce-au scris pe pliantele oraşului: „Sinaia s-a clădit pe fundamente culturale şi s-a format odată cu castelul Peleş. Inima ei a început să bată însufleţită fiind de dangătul clopotelor Mînăstirii. A primit nume sfînt şi a fost declarată, în multe rînduri, loc binecuvîntat de Dumnezeu”.

Tricolorul, nr. 1606, editia din 09.07.2009, nr. 1607, editia din 10.07.2009, nr. 1608, editia din 11.07.2009