Album despre PAUL CONSTANTIN (1957-2012)

PAUL CONSTANTIN
Alte informatii la:
http://artpeka.ro/v/PC/Album+despre+PAUL+CONSTANTIN/

***

"Un caz de supravieţuire romantică"

De când s-a mutat de la Isaccea la Bucureşti, să tot fie vreo 15 ani de atunci, pictorul Paul Constantin n-a prea avut parte de o locuinţă adevărată. A stat mai mult prin mansarde dărăpănate, în spaţii meschine care îi serveau şi de atelier, şi de bucătărie, şi de loc de odihnă. Nu s-a plâns însă niciodată până acum. A făcut-o abia recent, când a trebuit să se mute dintr-o astfel de magherniţă cocoţată sub streaşina unei case din strada Argentoia, pentru că imobilul fusese retrocedat şi apoi vândut, iar noii proprietari se apucaseră să-l renoveze. Deşi, după părerea mea, nimic nu l-ar fi îndreptăţit să regrete despărţirea de acel loc îngust şi neprimitor, artistul mai că stătea să izbucnească în lacrimi. Şi nu pentru că nu ar fi avut unde se duce, de vreme ce “norocul” se lipise din nou de el şi tocmai i se repartizase o altă mansardă, cam la fel de ruinată şi insalubră, aflată pe strada Mendeleev, ci pentru că se ataşase de copacul din faţa aşa-zisului balcon al şandramelei în care petrecuse ani buni, de podul prăfuit al casei, în care descoperise tot felul de obiecte vechi – ziare de acum şapte decenii, o pereche de schiuri militare cam din aceeaşi vreme, un căruţ de copil cu roţi de lemn şi nişte fotografii de epocă în care încremeniseră ţanţoşe câteva personaje anonime în haine de sărbătoare -, de nea Gică, un vecin de 90 de ani care fumează ca un turc şi care nu stă o clipă locului, de culoarea stinsă şi subţiată a acoperişurilor de tablă ruginită pe care le pictase de nici el nu mai ştie câte ori.
I-am înţeles starea de spirit abia când m-am uitat cu mai multă atenţie la o parte din lucrările lui, anume la acelea care nu fuseseră încă ambalate în vederea iminentei mutări. Întâmplător sau nu, erau tocmai cele care înfăţişau case în ruină, locuri părăsite peste care se depusese pulberea unei linişti nefireşti, căzută din alt timp, copaci stingheri sau tufe de flori crescute la marginea unor alei pietruite, pe jumătate îngropate în pământ. „Îmi plac locurile şi casele peste care timpul a trecut şi şi-a lăsat amprentele, oricât de apăsate ar fi ele. Sub tencuiala căzută, dincolo de ramele putrezite ale geamurilor, sub tabla găurită a acoperişurilor se află poveştile unor vieţi despre care nu ştim, cel mai adesea, nimic. Ele pot fi însă reconstituite din fragmente de existenţă, pe baza lucrurilor rămase, chiar şi după modul în care se ruinează o clădire părăsită, pentru că există acolo indicii despre cum a fost întreţinut acel imobil, despre gusturile celor care l-au renovat la un moment dat. Am pictat de mai multe ori o astfel de casă şi de fiecare dată am simţit că pătrund adânc în gândurile şi în felul de a fi ale oamenilor care au locuit-o. De curând, i s-au pus termopane şi i s-au mai adus câteva modernizări care se potrivesc ca nuca în perete cu stilul original al clădirii. Nu-mi mai place să trec prin faţa ei, cu atît mai puţin s-o pictez. Vraja s-a destrămat şi, din păcate, nu mai poate fi recreată.” Această pledoarie pentru timpuri trecute şi pentru relicvele lor nu fac neapărat din Paul Constantin un paseist incorigibil, însă ea dezvăluie o sensibilitate de tip romantic, total nepotrivită dacă o raportăm la strategiile eficiente de supravieţuire din zilele noastre, dar cât se poate de productivă în plan artistic prin insolitul ei şi chiar prin curajul de a o scoate la lumină într-un peisaj dominat de obsesii cu totul noi.

Din putregai şi praf de cărămidă...

Pe de altă parte, Paul Constantin surprinde prin dorinţa permanentă de a experimenta, de a ieşi de sub dominaţia stilului liric, căruia se pare că i-a fost predestinat, şi de a păşi cu fermitate pe teritoriile altor maniere de exprimare. Compoziţiile abstracte, în care consistenţa figurativă a realului, atât de des întâlnită în pânzele sale, este diluată până la limită, denotă obişnuinţa de a conceptualiza, de a înlocui descrierea fidelă cu sugestia simbolică şi de a renunţa la tentaţia riscantă a pitorescului, pe care de altfel ştie foarte bine să o evite, în favoarea sobrietăţii şi chiar a unei atitudini parcimonioase faţă de „oferta” deloc restrânsă a propriului vocabular plastic.
Din acest punct de vedere, probabil pentru a-şi disciplina şi mai mult modul de exprimare, artistul s-a supus rigorilor unor tehnici mai puţin maleabile în comparaţie cu pictura în ulei sau acuarela. Colajul, căci la această tehnică mă refer în primul rând, l-a ajutat cu siguranţă în această privinţă, o geometrizare mai evidentă a formelor, precum şi o reevaluare a forţei sugestive a planeităţii şi a perspectivei răsfrângîndu-se ulterior în mod benefic asupra picturii sale. Şi fiindcă tot am amintit de colaj, poate că este cazul să mă opresc puţin şi la materialele utilizate de artist în realizarea acestui gen de lucrări. Pluta, zaţul de cafea, praful de cărămidă şi cel de cretă, coaja de copac, iasca, aşchiile de lemn, bucăţelele de scândură nu sunt, orice s-ar spune, „ingredientele” cel mai des întâlnite în compoziţiile care au la bază această tehnică. Paul Constantin le foloseşte însă fără complexe şi chiar cu o anumită voluptate: „Sunt lucruri adunate din jurul meu, din locurile prin care merg. Mi s-a întâplat uneori să privesc scorburile din trunchiurile unor arbori bătrâni şi să descopăr în putregaiul din ele combinaţii cromatice uluitoare, imposibil de obţinut pe paletă. Mi s-a întâmplat, de asemenea, să găsesc pe stradă bucăţi de lemn cu forme şi cu texturi surprinzător de armonioase. Cu timpul, am ajuns la concluzia că lumea în care trăim este saturată de imagini şi de culori extraordinare. Dumnezeu le-a pus în calea noastră, dar câţi dintre noi le văd? Eu am avut prilejul să le descopăr şi am considerat că este de datoria mea să nu le las să se piardă, să le integrez în lucrările mele, încercând astfel să atrag atenţia asupra lor.”

Mesajul lui Kurt

Paul Constantin este interesant nu numai ca artist, ci şi ca om. Este un adevărat personaj. Puţin ciudat şi puţin neverosimil pentru cei mai mulţi dintre contemporanii săi. A renunţat la tot pentru pictură: la întemeierea unei familii, la meseriile profitabile pe care le practicase în tinereţe, la banii cu care ar fi putut să-şi facă un acoperiş al său deasupra capului. Tot ce a avut a investit în studiile de artă, în culori, în pânze, în rame. Trăieşte mai mult decât modest, dar se consideră fericit pentru că şi-a împlinit visul. Dacă ar fi să o ia de la căpat, ar proceda la fel, nu şi-ar dori nimic altceva faţă de ce are acum. Iar asta se întâmplă într-un context în care pe munca artiştilor nu se mai pune mare preţ, iar creaţiile lor nu-şi mai găsesc locul în ierarhia valorilor fundamentale ale societăţii, deoarece banii figurează singuri pe toate poziţiile posibile ale acesteia. „Sunt convins că mulţi dintre cei care mă cunosc superficial cred despre mine că sunt fie un inadaptat, fie un nechibzuit. Nu mă deranjează părerea lor. Pentru mine contează altceva. Contează, de pildă, faptul că zilele trecute am primit o scrisoare de la o fostă vecină care s-a măritat în Germania. Când a plecat din ţară i-am dăruit mai multe lucrări, aşa, ca să-şi aducă aminte de mine. Acum are un băieţel de patru ani, Kurt, despre care îmi scrie că atunci când vede tablourile mele este cuprins ca prin farmec de o stare subită de exuberanţă şi se bucură din toată fiinţa lui. Bunică-sa, o nemţoaică pe care n-o cunosc, dar pe care mi-o pot imagina - puţin severă şi oarecum deranjată de lucrurile pe care nu şi le poate explica imediat - a comentat cam în felul următor situaţia : <Pictorul ăsta trebuie să fie un om tare bun!>. Cuvinte ca acestea îmi dau puterea de a rezista şi îmi înlătură orice îndoială posibilă legată de drumul pe care eu m-am decis să-l urmez în viaţă.”
Ascultându-i mărturisirea şi încercând să-i înţeleg argumentele, m-am întrebat eu însumi dacă nu cumva omul din faţa mea este într-adevăr un caz tipic de inadaptat. Mi-am răspuns că e foarte posibil să fie, mai ales că în lumea de astăzi, atât de întoarsă pe dos, asta n-ar fi nici o ruşine, ci, dimpotrivă, o dovadă de normalitate. Dar nechibzuit? Asta în nici un caz, de vreme ce ştie să-şi facă parte din bucuriile curate şi simple ale existenţei, probabil singurele bogăţii lumeşti care îl însoţesc pe om şi dincolo de destinul său pământesc. (Intercity Magazin, nr. 26/noiembrie 2006)

Corneliu OSTAHIE