Articol "Lumea lui Cojan, la o suta de ani de la nasterea pictorului", de Ruxandra Garofeanu in Observator Cultural

"Lumea lui Cojan, la o suta de ani de la nasterea pictorului", articol de Ruxandra Garofeanu in Observator Cultural nr.452 (710) 13-19 februarie 2014

http://www.observatorcultural.ro/Lumea-lui-Cojan-la-o-suta-de-ani-de-la-nasterea-pictorului*articleID_29816-articles_details.html

Discutam recent cu un distins pictor, care a avut ocazia să lege o prietenie cu Cojan – ceea ce este enorm,deoarece artistul,născut printr-o întîmplare la Beceni, în judeţul Buzău,avea o fire extrem de dificilă,incomodă chiar,provocînd rupturi fără milă.Socoteam amîndoi nefastă actuala poziţie a creaţiei sale în contextul istoriei artelor plastice româneşti. De pildă, la Muzeul Naţional de Artă al României,pe un culoar, sînt puse laolaltă, într-un spirit gregar, mai multe nume de pictori, sculptori, graficieni… Intrăm iarăşi pe făgaşul spinos al atribuţiilor celor două instituţii: MNAR şi MNAC,care, pe criterii cronologice, lasă în afara lor contingente de artişti cu faimă internaţională, precum Pacea, Nicodim, Alin Gheorghiu, Gheorghe Iacob, Wanda Sachelarie Vladimirescu, Ion Bitzan, Ilie Pavel, Aurel Cojan şi multe, multe alte nume cu sonoritate aparte.
Evenimente în Franţa şi în România
Mă întorc la Aurel Cojan (născut pe 3 martie 1914, la Beceni, în judeţul Buzău – decedat în 2005, la Paris) pentru a sublinia faptul că, la centenarul naşterii sale, Alain Margaron, galeristul său din vestitul cartier Marais al Parisului, va organiza o amplă expoziţie însoţită de publicitatea necesară, de lansarea unui album. Pînă acum, timp de peste 20 de ani, de cînd l-a cunoscut, Alain Margaron a manifestat mereu aceeaşi grijă şi consideraţie pentru artistul român, stabilit în Capitala Franţei la sfîrşitul deceniului şapte al secolului al XX-lea.
 
Acasă, în ţara de baştină, instituţiile tac. Doar foştii prieteni, cunoştinţele şi colecţionarii îi organizează evenimente: expoziţii, dezbateri, retrospective.
 
În această privinţă, nu se poate uita cît de constant dedicat memoriei lui Cojan este medicul şi colecţionarul Florin Colonaş. Prima expoziţie, după 1989, dedicată lui Cojan, Florin Colonaş i-o deschide la Galeria Contrapunct. Au urmat expoziţia aniversară (în 2004) de la Ministerul Culturii, apoi participări cu lucrări la expoziţii de grup şi, în final, ciclul de manifestări de anul acesta, consacrate centenarului naşterii (3 martie 2014), care au debutat cu Lumea lui Cojan, în sălile de la etajul Palatului Şuţu. Potrivit titlului, aici se întîlnesc foştii săi prieteni: Nuni Dona, Wanda Sachelarie Vladimirescu, Doru Bucur, Pavel Ilie, dar şi mai tînăra Paula Ribariu. N-am înţeles de ce lipsesc Paul Gherasim, Vasile Varga sau Virgil Preda, întîlniţi şi filmaţi de mine cîndva, în spaţiul amenajat cu mare gust, într-o casă de secol XIX, pe strada Viitorului. Tot aşa, am simţit nevoia unei picturi de Theodor Pallady, pe care Cojan l-a venerat o bună bucată de vreme.
 
Dar, dincolo de aceste mici scăpări, expozitia gîndită şi organizată de Florin Colonaş, cuprinzînd circa 30 de lucrări din mai toate perioadele de creaţie ale lui Cojan, deschide celor care se vor ocupa de acum încolo de el perspective noi, fiind ea însăşi, aidoma pictorului omagiat, o mare provocare. Discutarea operei sale în consonanţă cu a emulilor, a prietenilor sau pur şi simplu a admiratorilor este un excelent prilej de a înţelege drumul parcurs de artistul Cojan de la concret pentru a ajunge în chip firesc la abstract.
 
În România are realizate, pînă în pragul vîrstei de 55 de ani, sute de desene, guaşe, acuarele şi uleiuri, parte dosite în lăzi, poduri, parte expuse în colecţii publice şi private. Totuşi, generaţiile tinere de artişti vizuali habar n-au cine este Cojan. Expoziţia din 2004, organizată în incinta Ministerului Culturii, din vecinătatea Muzeului Satului, cealaltă, precedenta, din spaţiul fostei Galerii Contrapunct, nişte expoziţii colective, printre care mult discutata readucere în conştiinţa publicului a patru decenii de creativitate, sub elocventul titlu Artistul şi Puterea, o expoziţie cu lucrări inedite la Galeria Dialog şi cea actuală de la Muzeul Municipiului Bucureşti, împreună cu viitoarele manifestări, apoi casele de licitaţii pe simezele cărora apare uneori, toate acestea au făcut un pas înspre ceea ce se numeşte, în mod curent, reconsiderarea şi consolidarea unei opere. Un pas fără prea multe reverberaţii, asupra lui Cojan predominînd apăsătoarea uitare.
Poveşti pariziene
L-am întîlnit în urmă cu mulţi ani, mai întîi întîmplător în staţiile de metrou, personaj cu o alură boemă, dar cu un chip straniu, bogat anturat de părul alb, căzut pe umeri, de o barbă amplă şi mai ales cu ochii de un albastru absorbant, cuceritor. Aveam avantajul că ştiam cine este pe cînd el nu mă cunoştea. Astfel, îl puteam studia în voie, cu riscul ca, la un moment dat, să mă apostrofeze. Multe din reacţiile ciudate care i se puneau în cîrcă par a fi din familia celor practicate odinioară de Pallady. Cîrcotaş prin excelenţă, schimbător în opinii, mereu altfel şi totuşi acelaşi, nepăsător faţă de ai lui şi faţă de semeni, înrobit de dorinţa libertăţii care, aparent cîştigată prin fuga din bolgia comunismului, se va confunda cu aspra singurătate. Muzeul Cluny, care i-a asigurat strictul necesar ani de zile, l-a condamnat la muţenie. În calitate de paznic de sală nu avea voie să comunice cu publicul, ci doar cu propriile-i gînduri. Aparent, era în lumea lui; la Bucureşti fusese un frecvent vizitator al magazinelor de antichităţi şi nu numai, chiar colecţiona covoare, cărţi, obiecte rare. Cînd l-am cunoscut în realitate, mulţi ani mai tîrziu, prin 1996-’97, mi-a vorbit cu amărăciune despre capitolul Cluny. Libertatea mult visată devenise, de fapt, un prizonierat.
 
Eram, într-o toamnă ploioasă, în vizită de lucru (activam ca realizator la TVR) la o prietenă, pictoriţă şi restauratoare, cu domiciliul temporar în Marais. Venisem cu automobilul unei alte pictoriţe, stabilite în Germania – prin căsătorie – şi la Paris, din adîncul sufletului. Din vorbă în vorbă, am amintit de Cojan, de Galeria Margaron, din vecinătatea locului unde ne aflam, şi am hotărît că merită să înfruntăm potopul pentru a vedea dacă nu-l găsim întrun bistrou favorit. Şedea la masa de lîngă fereastră şi l-am depistat cu uşurinţă. L-am poftit în atelierul Adrianei Blendea pentru a cina cu noi. A acceptat cu plăcere şi, în timp ce Adriana şi Daniela Codiţă pregăteau masa, cu o cameră de filmat ascunsă, am purtat o lungă şi frumoasă discuţie cu Cojan, devenită mai apoi emisiune televizată, articol publicat în România literară, apoi în Lettre Internationale şi în catalogul Galeriei Dialog, asta pentru că fusesem încurajată de o declaraţie a lui Ion Nicodim, publicată în revista Observator cultural, conform căreia este cel mai sincer şi fermecător interviu ascultat şi citit de el. Mesei stropite cu vin i-a urmat, în final, despărţirea, numai că, ora fiind înaintată, pierdusem metroul şi trebuia să mergem într-un cartier mărginaş al Parisului, unde Cojan închiriase o modestă locuinţă. Daniela Codiţă, abstinentă de bună voie şi posesoarea maşinii, s-a aşezat la volan şi a întrebat: încotro? La un moment dat, ne-am rătăcit şi Cojan, parizian get-beget de cîteva decenii, n-a ştiut să ne scoată la liman, aşa că am apelat la ajutorul poliţiei şi l-am dus cu escortă pînă la destinaţie. Era trist că s-a terminat aşa de repede.
Faţă în faţă cu sensibilitatea contemporană
Anul acesta, m-am hotărît să intervin pe lîngă conducerea ICR pentru a mă sprijini în coordonarea unui album monografic, însoţit de diferite texte (de la cărticica scoasă în 1968 de Editura Meridiane, cu textul lui Dan Grigorescu, nu s-a mai publicat nimic reprezentativ), consacrat acestui mare artist, rămas nepermis de mult într-un con de umbră. În 1967, cu ocazia Simpozionului Internaţional Brâncuşi, Dan Hăulică, cel care s-a ocupat de toate expoziţiile deschise cu acel prilej unic, ia oferit un spaţiu generos la etajul Sălii Dalles, alături de Octav Grigorescu, Sultana Maitec şi alţii. Jacques Lassaigne, bun cunoscător al artei româneşti de cînd lucrase la Institutul Francez din Bucureşti, care s-a pronunţat în privinţa creaţiei lui Luchian în totalitatea şi complexitatea ei, vizitînd Dallesul, s-a oprit la lucrările lui Cojan, fiind uimit de feminitatea lor. De atunci, a trecut aproape o jumătate de secol, fără a ne încumeta să-i punem opera din România faţă în faţă cu sensibilitatea contemporană, cu modul actual de a filtra valorile, în acord cu numeroasele schimbări petrecute în domeniul artei, care ţin de o altă percepţie şi de o altă citire a lumii înconjurătoare. Cojan a frecventat – pe lîngă Şcoala de Belle Arte – Şcoala de Arhitectură şi Facultatea de Drept, înzestrării de la natură adăugîndu-i-se şi instrucţia atît de necesară. Numai prin judecata riguroasă şi dreaptă a creaţiei lui îi vom consacra locul ce i se cuvine în istoria artelor plastice româneşti. Am făcut acest lucru cu Horia Damian, cu Paul Neagu, mai rămîn Cojan, Natalia Dumitrescu, Alexandru Istrati, Victor Roman etc. Între timp, Parisul nu stă pe loc. Clasează la tezaur sau la fond.