Articolul "Inconfundabilul COJAN" de Florin Colonas, in revista Sud, 2013

INCONFUNDABILUL COJAN

Trecând pragul chioşcului cu publicaţii al Muzeului Literaturii Române, din bulevardul Dacia, primul lucru care mi-a atras privirea dintre sutele de titluri şi reviste, a fost coperta revistei Lettres Internationale, numărul din primăvara 2013, proaspăt adusă de la tipar. Vorba ceea, cu cerneala încă umedă, răspândind acel parfum al tipăriturii fragede.
Pe coperta prestigioasei publicaţii, o compoziţie a lui Cojan, la fel şi pe coperta a patra. Răsfoiesc nerăbdător paginile şi în interiorul ei aflu două articole semnate de Ruxandra Garofeanu şi Tudor Banuş, materiale elaborate atent, dovedind o cunoaştere a operei şi a omului Cojan.
Parcurg materialele în diagonală. Interesante din prima clipă. Merită, însă, citite cu toată atenţia. La anul, în martie 2014, se împlinesc o sută de ani de la naşterea artistului. Centenarul va prilejui, oare, o expoziţie retrospectivă aşa cum merită artistul? Greu de crezut! Este foarte adevărat că o asemenea manifestare expoziţională nu este deloc simplu de realizat şi nu ştiu să se fi început demersuri în acest sens.
În ce constă dificultatea organizării unei expoziţii de mari dimensiuni?
În primul rând artistul, neegalabil, care a fost Aurel Cojan, nu numai că a pictat în diferite tehnici, realizând un număr impresionant de lucrări, de la desen, la acuarelă, tempera, ulei sau în diferite modalităţi de gravură (aşa cum a procedat la senectute, la Paris).
Nu numai atât, dar fiind o fire îndeajuns de dezordonată, nu avea grijă de propriile lucrări, pe care le considera de cele mai multe ori indemne de exigenţa spiritului său critic, nemilos cu el, dar şi cu alţii.
Maestru Cojan era un analist profund al spiritului operei de artă şi mulţi dintre colegii de breaslă, chiar de generaţie, dintre care mulţi foarte importanţi, de multe ori speriaţi de critica sa severă, îl evitau, pur şi simplu. Cine se entuziasma însă, asemenea unui copil, în faţa unei lucrări valoroase, cu mai multă sinceritate decât o făcea Cojan?
Avea o mare cultura plastică, un simţ înăscut al frumosului, un ochi desăvârşit, putându-se extazia în faţa unui obiect de artă. Iubea obiectele din ceramică, sticlă sau porţelan, o mobilă, un covor sau o ţesătură, care ochiului obişnuit putea trece neobservată. Era capabil să se extazieze în faţa unui ciob dintr-o lucrare, care părea pentru cei mai mulţi un desen.
Străbătuse toate magazinele bucureştene până la naţionalizare, apoi consignaţiile şi anticariatele, iar în exilul parizian tot timpul său liber era dedicat parcurgerii magazinelor de acest fel. Devenise foarte cunoscut pentru pasiunea sa şi foarte stimat de negustorii francezi pentru competenţa în domeniul artelor decorative. Din puţinii bani pe care-i avea cumpăra tot felul de mici obiecte sau chiar fragmente din piese pe care le aprecia ca realizate artistic.
Îi plăcea să se laude cu colecţia de cioburi din locuinţa sa de la periferia marii metropole, de la Aubervillers.
De acolo, din Rue de Lilas, numărul 5, îşi începea periplul artistic, în fiecare dimineaţă „conu Ricu”, aşa cum era cunoscut între prietenii de la Bucureşti.
După o scurtă escală la băcănia din colţ, pentru un aperitiv şi o cafeluţă, consumaţie plătită de multe ori prin mici lucrări, făcute ad-hoc, la masa de pe trotuar, sau aduse cu grijă într-o mapă, din care cu un surâs şiret maestru scotea o lucrare la mezat. Băcanul, ageamiu în materie de artă, dar înzestrat cu spirit negustoresc, devenind treptat-treptat, un mic colecţionar. Şi nu era singurul. Cojan a însămânţat microbul acesta de-a lungul itinerariului cotidian. Nu era foarte darnic, pentru că era conştient că este un artist, dar tentaţia unui meniu presărat cu delicatese şi stropit cu o băutură aleasă era mai atrăgătoare decât orice vizită la câte un galerist. Şi-apoi prin bodegi, de groaza singurătăţii îşi „alunga urâtul”, aşa cum însuşi scria familiei.
Ca să pătrunzi, mă refer la a expune în galeriile pariziene, era greu. A bătut la multe uşi, unele nici măcar nu s-au deschis. Altele s-au întredeschis şi chipul morocănos al unui galerist l-a expediat nervos. A trebuit să lucreze o bună perioadă ca paznic, în diferite locuri, printre care şi Muzeul Cluny, unde trona cu figura sa de sfânt, la trecerea spre primul nivel. Era un personaj care făcea parte din peisaj. Sculptorul Iliescu-Călineşti l-a imortalizat într-un portret în peniţă, cu chipiul de paznic al lăcaşului de cultură.
Timpul cât era gardian îl obliga să-şi restrângă hoinăreala prin galerii, expoziţii şi muzee. Îi restrângea timpul de lucru. Dar nu s-a lăsat, proiecta mental lucrări după lucrări. Odată ajuns în faţa unei simple hârtii îl năpădeau ideile. La el, în acea „dezordine suverană” care domnea începând cu atelierul din strada Covaci, nr. 3, din vechiul centru al Bucureştilor, unde lucrările erau aruncate peste tot şi aflate în cele mai năstruşnice ipostaze, talentul răzbătând de pretutindeni. Lucrul se desfăşura mereu la „foc continuu”.
Azi aşa, mâine aşa, într-o bună zi un galerist mai copt la minte şi-a dat seama că românul merită atenţie. I-a cumpărat lucrări cu preţuri mici, dar i-a oferit posibilitatea de a-şi câştiga existenţa. Cojan era foarte încântat să-şi flituie banii prin cârciumi şi în acel bavardage specific acestor locaţii.
Galeristul respectiv i-a tot luat şi după spusele lui ar fi acumulat câteva mii de lucrări, de tot felul, vreo cinci mii declarate de maestru. Dar într-o zi galeristul s-a sfârşit din viaţă şi a început o nouă căutare.
Cojan era un autor prolific; el lucra cu o frecvenţă demnă de invidiat. Inspiraţia era la ea acasă. Şi într-o zi a apărut un alt galerist, un om care fusese bancher şi care la un moment dat a avut curajul de a se ocupa cu arta plastică. I-a plăcut ceea ce făcea Cojan, l-a căutat prin marele oraş şi după vreun an l-a aflat pe pictorul român pe care avea să-l promoveze prin galeria sa. Domnul acesta, Alain Margaron, i-a asigurat şi un stipendiu cu o condiţie, de a-i livra lui operele. Ei bine, Cojan, care nu-şi permitea să facă în opera sa compromisuri, a trişat, vânzând şi pe de lături...
Galeristul Margaron l-a impus, i-a organizat expoziţii personale, l-a promovat în cele mai importante expoziţii colective ale galeriei pe care o conduce în Marais şi, sunt sigur, cătot el, îl va introduce într-o bună zi pe simeza Centrului Pompidou.
Băiatul timid care expusese prima dată în florăria mamei sale, de pe Bulevard, vecină cu Biserica Italiană, care a expus la ultimele ediţii ale Saloanelor Oficiale atât de pictură cât şi de grafică, apoi marginalizat, de multe ori, neacceptat la Municipale şi Republicanele de pictură, pentru pictura lui neangajată, avea să-i fie acordată marea onoare, ca în cadrul Brâncuşiadei, din 1967, să aibă expoziţie la Sala Dalles, după ce participase cu succes la Bienalele de la Veneţia şi Sâo-Paolo.
Şi apoi s-a aşternut liniştea. Cojan s-a autoexilat. Lumea l-a uitat. În 2004, în ziua de 3 martie, când împlinea nouăzeci de ani, am reuşit să-l aduc în ţară şi să-i deschid o expoziţie într-o sală de protocol a Ministerului Culturii, de la Şosea.
Problema cea mare este ce facem în anul când se împlineşte centenarul? Cine face o expoziţie şi un catalog pe măsură? Cine oferă o sală în care să punem în valoare opera unui artist de anvergură? Nu am ni un fel de indiciu şi timpul devine presant!

Florin Colonas in Revista Sud nr.5-6 serie noua (150-151), anul XVI iulie-oct.2013