„Călător printre imagini și cuvinte. Portret de artist Alexandru Chira” Observator cultural-Articol de Adrian Guță in 2.12.2022
https://www.observatorcultural.ro/articol/calator-printre-imagini-si-cuvinte-portret-de-artist-alexandru-chira/
Alexandru Chira: „Drumul meu este de la obiect spre proiect, trecînd prin ceea ce numim în mod tradiţional pictură, adică partea de notaţie cromatică, poetică. Nu am în vedere proiectul care se finalizează în obiect, ci obiectul care se dematerializează, se cerebralizează într-un proiect […]“ (în EXPERIMENT în arta românească după 1960, catalog, coordonator general Alexandra Titu, redactor-şef Magda Cârneci, editor Irina Cios, Centrul Soros pentru Artă Contemporană, Bucureşti, 1997).
„Alexandru Chira este unul dintre pionierii artei conceptuale în România, încă din prima jumătate a anilor ᾿70. Şi-a creat un aparat noţional sui generis, prin care este identificat universul său iconografic special, conotat simbolic, prezent în desene, picturi, obiecte, instalaţii. Elemente sintetic figurative şi abstract-geometrice se întîlnesc pe trasee pe care le-am numi iniţiatice, constituite din convergenţa între natură, cultură şi imaginarul artistului. Proiectul său cel mai important, rămas ca operă deschisă, este Ansamblul monumental «De-semne spre cer, pentru ploaie şi curcubeu», iniţiat în 1994 în Tăuşeni“ (Adrian Guţă, în volumul Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, 2014, p. 154).
Putem vorbi şi despre activitatea curatorială a lui Alexandru Chira, de pildă cînd acesta a coordonat Salonul de artă Bucureşti 1999, un salon cu şase secţiuni tematice, al cărui generic, propus de coordonator, a fost ,,Timpul în artele spaţiului’’ – fiecare secţiune avea propriul curator, un critic de artă şi ele au fost structurate în nouă spaţii expoziţionale. Chira scria în revista Arta, nr 1/2000, referitor la acel Salon: „[…] consider că, în pofida rigorilor subiective, asumate programatic, acestea [secţiunile expoziţionale] au oferit posibilitate de expunere întregului spectru de confesiuni şi expresii artistice“ (p. 19).
Profesorul Alexandru Chira a făcut parte din Catedra de pictură a Facultăţii de Arte Plastice a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, din 1993 pînă la sfîrşitul vieţii, în 2011; a şi condus această catedră, între 2000 şi 2004. Era important pentru el, dincolo de deprinderile „meseriei“, să-i înveţe pe studenţi să gîndească despre artă. Chira era un artist profund cerebral, ceea ce nu înseamnă că nu era un om sensibil – dimpotrivă. A-ţi pune întrebări era pentru el la fel de important ca a găsi/oferi răspunsuri. Tipul acesta de gîndire, un fel de hermeneutică aplicată propriei opere, cu deschidere, totodată, spre receptori, făcea dialogurile cu el cu atît mai interesante şi provocatoare, inducea interlocutorului o stare de veghe spirituală permanentă. Poate că este de identificat aici şi una dintre bucuriile majore pe care le oferă arta conceptuală, cea genuină, nu cea declarativă.
Alexandru Chira a publicat texte şi a acordat interviuri în revista Arta.
Bunul prieten al lui Chira, criticul de artă Theodor Redlow, îl cita pe acesta în Cotidianul din 22 iunie 1992: „«Nu pot trasa nici măcar o linie fără să o numesc. De multe ori un cuvînt nu poate fi desenat sau nu ştiu să-l desenez – atunci îl scriu şi invers, un obiect nu poate fi numit, şi atunci îl desenez pentru a numi cît mai clar şi a trimite cît mai departe. Fiecărui cuvînt îi pun în faţă o oglindă pentru developarea sensului. Pe de o parte, oglinda mă cheamă în tiparul ei (matrice pentru tăcere, absenţă, ecou…); pe de altă parte, eu mă retrag în centrul creierului meu. Desenîndu-mi mîinile, aşa cum cresc ele din mine, în faţa ochilor mei, obţin autoportretul pe care nu-l pot vedea decît eu, din unghiul meu de vedere. Eu însumi – cu pielea mea, cu cristalinul ochiului meu, devin o oglindă. Mîinile mele sînt eu, eu sînt tatăl meu, autoportretul este portretul său ca Semănător şi Geometru. Atenţie, nu este (numai) ce se vede acolo! De fapt, lucrarea e urma pe care calc eu ca să văd hăt, departe» – îmi spunea el cu aparentă trufie (de fapt, e platoşa care-i apăra pudoarea, sfiala, smerenia)“, adaugă Redlow. Remarc, de asemenea, calitatea poetică a frazelor de mai sus. Chira era şi un bun şlefuitor de cuvinte, nu doar „alchimist“ şi filozof al imaginii.
Citim în revista Arta, nr. 2/1986: „Atelierul – spune Alexandru Chira – este spaţiul pe care îl poţi pătrunde prin cunoaştere».
Artistul s-a născut la Tăuşeni, în judeţul Cluj. A studiat întîi la Institutul „Ioan Andreescu“ din Cluj (1966-1968), apoi la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti (1968-1972). Prima lui expoziţie personală a fost la Casa de Cultură a Studenţilor, din Cluj, în 1968. Apoi, la Galeria Kalinderu din Bucureşti (1972), Galeria Orizont: „Desene-proiect, poeme picturale, poeme-colet“ (1973), Galeria Simeza: „Tăuşeni 124“ (în 1979). Personale a mai avut la Muzeul de Arte Vizuale din Galaţi (1980), la Galeriile U.A.P. din Cluj, în acelaşi an, la Galeria Pro Arte din Lugoj (1982), la Galeriile Bastion din Timişoara (1983), la Centrul Cultural Român din New York (1984), apoi o retrospectivă la Galeriile Etaj ¾, la Teatrul Naţional Bucureşti (ulterior, în componenţa MNAC), în 1992, intitulată De-semnul interior, prezentată un an mai tîrziu în Slovacia; a urmat expoziţia-instalaţie Pămîntul şi arta, la Muzeul Agriculturii din Slobozia (1998). Chira a participat la importante expoziţii de grup în ţară, între care Expresionismul ca atitudine (1973, Atelier 35, Bucureşti), Corpul uman (1975, Facultatea de Medicină, Bucureşti), Lucrul, imaginea, semnul (1975, Galeria Nouă, Bucureşti), Studiu, I şi II (1978 şi 1981, Galeriile Bastion, Timişoara), Fotografia şi filmul experimental (1979, Căminul Artei, Bucureşti), Scrierea (1980, Institutul de Arhitectură, Bucureşti), Geometrie şi sensibilitate (1982, Muzeul Brukenthal, Sibiu), Locul – faptă şi metaforă şi Vatra (1983 şi 1984, Muzeul Satului, Bucureşti), Mail Art (1985, Atelier 35, Bucureşti), Spaţiul-Oglinda (1986, Institutul de Arhitectură, Bucureşti), Filocalia (1990, Galeria Artexpo, Bucureşti), 010101… (1994, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti), EXPERIMENT – în arta românească după 1960 (1996, Galeriile Etaj ¾, Teatrul Naţional Bucureşti; 1997, Muzeul Naţional de Artă, Cluj), Sacrul în artă (1997, Palatul Parlamentului, Bucureşti), Salonul Naţional de Artă (2001, Romexpo, Bucureşti). Iată şi cîteva simpozioane internaţionale la care a participat Chira: Bialowieza, Polonia, 1978; Bojenti, Bulgaria, 1980; Targoszin, Polonia, 1980; Riesa, Germania, 1992.
Alexandru Chira era un adevărat personaj, cu o figură aproape întotdeauna concentrată, mai rar destinsă şi luminată de un zîmbet discret, oarecum cercetător. Accesoriul care făcea parte din „autoportretul“ cvasi-permanent era pipa; aceasta, aş spune, îl ajuta pe artist să se decidă asupra felului în care să facă să evolueze o conversaţie – ritualul umplerii şi aprinderii pipei părea un automatism, însă înclin să cred că era menit şi să pregătească paşii următori, lansarea propriu-zisă a dialogului; operaţiunea, deşi paşnică, semăna cu dezamorsarea unei bombe (încercaţi să identificaţi şi puţin umor în această formulare). Chiar şi după ce obţineai statutul iniţiatic de prieten al lui Chira, nu erai scutit de şarje ironice, însă această stare de veghe permanentă în dialogurile cu artistul avea farmecul ei, îţi menţinea la un nivel ridicat tonusul spiritual.
Am cunoscut două din spaţiile de creaţie bucureştene în care a lucrat Alexandru Chira: atelierul din blocul de la Piaţa 1 Mai şi apoi pe cel de pe acest adevărat Champs Élysées al artiştilor din Capitală, strada Ermil Pangratti. Al doilea dintre ele, mai spaţios, aducea şi cu o galerie de artă, populat fiind cu numeroase lucrări ale artistului, expuse. În acest cadru, dialogul căpăta şi mai multă greutate; pe de altă parte, Chira te primea uneori, înclinat cum era, să facă, în compania prietenilor mai vechi, echilibristică la hotarul dintre umor şi morbideţe, cu replica: „Bine ai venit în cavoul meu…“. Adevărul e că, odată intrat în jocul „catch me if you can“ al conversaţiilor cu artistul ardelean care se acomodase şi cu vorbele tongue in cheek de pe malurile Dîmboviţei, aceste schimburi de idei şi cuvinte se arătau tonifiante şi îţi confereau un plus de stare de veghe intelectuală. Cînd plecai de la atelierul lui Sandu Chira spre casă, parcă erai mai vioi, mai plin de elan, sărind peste încă o ştachetă, mai înaltă cu cîţiva centimetri, de performanţă spirituală… Acum îmi dau seama: ce păcat, zău, că nu m-am apucat şi eu de pipă ca Sandu Chira, cine ştie pe ce culmi de performanţă a imaginarului creativ m-aş fi aflat acum, mai înalte decît cele deja atinse (am depăşit, oare, deja, cota de bun-simţ admisă?)!
Aş spune că încercarea de a comenta opera monumentală (mă refer la genul artistic, acum) a lui Alexandru Chira poate reactiva altfel tocita pereche de noţiuni „local-universal“. Perimetrul geografic în care „se petrece acţiunea“ este acela personalizat de satul natal al artistului, Tăuşeni, comuna Bonţida, judeţul Cluj, însă creaţia celui despre care vorbim subîntinde, îndrăznesc să afirm, o dimensiune simbolică universal-cuprinzătoare, potrivită respectivului ansamblu de land art/instalaţionism în aer liber, aparte. În România, opera aceasta creată de Chira este unică, de o anvergură şi o complexitate neegalate. Ansamblul Monumental de la Tăuşeni, intitulat De-semne spre cer, pentru ploaie şi curcubeu, poate fi comparat, în opinia mea, cu Connemara Sculpture (1971), a lui Richard Long, sau cu mai cunoscuta Spiral Jetty (1970) de Robert Smithson, numai că, în cazul artistului român, îndrăznesc să spun, artefactele sînt mai elaborate. Intenţia lui Alexandru Chira, nefinalizată din pricina morţii sale la doar 64 de ani, era de a continua proiectul început la Tăuşeni, „deal în deal pînă la Viena“ (şi se pare că exprimarea aceasta nu reprezenta o simplă metaforă). Poate că era vorba şi despre o formă de patriotism local amplificat la dimensiuni (pe care le-am putea numi) europene – însă, ştiind că artistul avea un ascuţit simţ (şi) al autoironiei, sînt convins că nu s-ar fi expus unui risc în această ordine de idei. Tenacitatea era o trăsătură importantă a lui Chira. Umorul şi autoironia, de asemenea. Artistul spunea că este „un maestru al utopiei“. Realitatea artistică pe care a construit-o, pas cu pas, cel despre care este vorba în textul de faţă este una aproape ştiinţifică, dacă pot să mă exprim astfel, cu un vocabular şi o sintaxă structurate cu o remarcabilă luciditate culturală, în ani şi ani de cercetare în ce priveşte forma şi culoarea. Formele pe care le-a zămislit Alexandru Chira au o monumentalitate intrinsecă, pe pînză ori în cadrul natural în care le-a amplasat autorul. Ele înnobilează spaţiul blagian pe care îl personalizează şi probabil că reprezintă unul dintre cele mai importante ansambluri de artă monumentală contemporană din Europa. Consider că trebuie să menţionez sprijinul semnificativ pe care l-a avut artistul, în contextul acestui major proiect artistic, din partea fratelui său, Liviu Chira.
Îndrăznesc să afirm că arta contemporană românească avea nevoie de un creator aşa cum a fost Alexandru Chira. Mă refer acum la faptul că, pentru el, erau egal importante, în ceea ce priveşte actul artistic, atît gîndul, cît şi gestul de a face. Nu vreau să spun că ar fi vorba despre un caz singular, ci despre unul exemplar.
|
Dimensiune originala:
849x550
|