Album despre TRAIAN BRADEAN (1927-2013)

alte informatii:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Br%C4%83dean
http://artindex.ro/2012/05/16/bradean-traian/
https://www.wikiwand.com/ro/Traian_Br%C4%83dean

TRAIAN BRADEAN

"Modul autentic de a fi tradiţional"

Cu vreo două luni înainte să mă apuc de scrierea acestui articol am realizat un interviu cu maestrul Traian Brădean. Conform obiceiului meu, dar şi înţelegerii pe care am avut-o cu domnia sa, i-am arătat textul ce urma să fie trimis la tipar. M-a sunat după vreo două zile şi mi-a spus că are câteva „mici observaţii”. Cu toate că eram călit în tot felul de dispute şi negocieri consumate de-a lungul timpului cu diverşi intervievaţi care, în situaţii similare, voiau pur şi simplu să schimbe cu totul ceea ce declaraseră iniţial în faţa reportofonului, mărturisesc că m-a încercat o emoţie de debutant. Am luat la repezeală dublura manuscrisului şi un pix, pregătindu-mă de ceea ce era mai rău, mai ales că de această dată mi-ar fi fost greu să-i refuz unui asemenea interlocutor eventualele modificări de substanţă pe care mi le-ar fi cerut. M-am liniştit însă repede: maestrul voia doar să adaug câte o sintagmă pe ici-pe colo, mai precis să pun înaintea numelor unor ilustre personalităţi evocate de el în interviu cuvintele “domnul profesor” sau, după caz, “domnul doctor”. Era vorba de Anastasie Demian, Gheorghe Ghiţescu şi Alexandru Ciucurencu, oameni de care se simte extrem de apropiat şi pentru care manifestă un respect enorm şi, mai ales, viu, dincolo de faptul că aceştia au păşit de mult în lumea umbrelor. Faptul acesta nu m-a lăsat deloc indiferent, deoarece mi-am dat imediat seama că pentru Traian Brădean atât Anastasie Demian, cât şi Gheorghe Ghiţescu sau Alexandru Ciucurencu sunt astăzi la fel de prezenţi în existenţa şi în trăirile sale ca şi atunci când erau în viaţă. De aici şi sfiala domniei sale de a le rosti numele altfel decât însoţite de formulele ceremonioase care exprimă recunoştinţa şi admiraţia faţă de ei. M-am gândit atunci şi mă mai gândesc şi acum dacă nu cumva ar trebui să-i urmez exemplul şi să scriu peste tot în acest articol “domnul profesor Traian Brădean” şi nu doar “pictorul Traian Brădean” sau “maestrul Traian Brădean”. Asta pentru că atât persoana, cât şi arta domniei sale îmi impun un sentiment de preţuire profundă şi cât se poate de sinceră. Dacă n-o s-o fac totuşi, aş vrea să fiu crezut pe cuvânt de onoare că motivele ţin exclusiv de chestiuni stilistice.

Talent moştenit

Primul concept care mi-a venit în minte atunci când am încercat să schiţez o evaluare critică personală a creaţiei lui Traian Brădean a fost cel de autenticitate. Un concept despre care este relativ uşor să vorbeşti în general , dar care este infinit mai greu de probat într-un caz particular. Şi, totuşi, în situaţia de faţă dificultatea este doar aparentă, deoarece argumentele pe care mă pot sprijini sunt numeroase şi la îndemână. O să mă refer, în cele ce urmează, la două dintre ele. Mai întâi este vorba despre un desen datând din 1957, dar care nu aparţine maestrului, ci mamei acestuia, Livia Brădean. Este un potret a cărui expresie generală, alături de ductul continuu, aminteşte în mod frapant de Henri Matisse. Povestea lui este deosebit de interesantă şi cât se poate de relevantă pentru mica demonstraţie în care m-am angajat. Cu prilejul primei sale expoziţii, deschisă în 1957 după cum aminteam mai sus, tânărul, pe atunci, pictor Brădean şi-a invitat mama la vernisajul de la galeria Galateea. A doua zi a adus-o din nou în expoziţie şi, la un moment dat, a lăsat-o singură în sală, el dând o fugă la facultate, unde avea de rezolvat nişte probleme urgente. Ca să nu se plictisească, doamna Livia a luat o coală de hârtie şi un creion şi a început să deseneze, modelul fiind una din pânzele de pe simeze. Când s-a întors, fiul a fost realmente surprins de de ceea ce ieşise din mâna mamei sale - o lucrare plastică de o modernitate cu totul neaşteptată, exprimând o viziune puternic personalizată care avea doar o vagă legătură cu lucrarea de pe perete. Desenul acela, pe care maestrul îl păstrează cu sfinţenie în atelierul său, părea cu atât mai puţin verosimil, cu cât autoarea lui nu era artist plastic, nu avea studii în domeniu şi nu-şi mai manifestase niciodată talentul într-o manieră atât de decisă. Nu ştiu ce explicaţie a găsit până la urmă artistul chestiunii cu pricina. Pentru mine însă, sensul acestei întâmplări, pe care el mi-a povestit-o cu emoţie şi cu duioşie, este cât se poate de limpede: harul său nu a apărut din nimic, nu este un produs de sinteză obţinut şi cizelat exclusiv în şcoli sau ateliere, ci o componentă moştenită, un dat autentic al dimensiunii creatoare a personalităţii sale.
Al doilea fapt cu valoare de argument pe care doresc să-l invoc aici este legat de răsfoirea recentă a unui caiet de desene, pe coperta căruia este inscripţionat anul 1946. Atunci, Traian Brădean avea doar 19 ani şi încă nu dăduse admiterea la liceul de artă. Cu toate acestea, expresivitatea şi calitatea artistică ale acelor desene sunt cu totul excepţionale. Maestrul mi-a mărturisit chiar că, privindu-le acum prin prisma experienţei şi exigenţelor profesionale pe care le-a acumulat în cei 50 de ani care au trecut de la conceperea lor, constată el însuşi cu mirare că la multe dintre ele nu ar avea nimic de îndreptat. Aceasta este o altă probă indubitabilă a autenticităţii talentului artistului şi a capacităţii sale timpurii de a interpreta corect, plauzibil şi, mai ales, valid din punct de vedere estetic sursele de inspiraţie, în transfigurarea cărora s-a folosit de un limbaj plastic surprinzător de bine însuşit înaintea oricărei asimilări didactice instituţionalizate.

O filosofie victorioasă

Ecuaţia accesului în sfera înţelesurilor subtile ale artei lui Traian Brădean nu poate sta însă într-un singur termen. Pe lângă autenticitate, mai trebuie aduse în discuţie şi relaţia cu tradiţia, şi rigoarea carteziană a definirii şi compunerii câmpului plastic. Nu întâmplător, în motivarea unor “Note de curs la măiestrie” (1974), artistul considera că “Originalitatea aparţine secolelor care au mistuit tot ceea ce a fost fals, neclar şi netradiţional”. Cu alte cuvinte, timpul a sancţionat fără drept de apel lipsa de autenticitate, viziunile confuze, eclectice şi improvizate, precum şi tentativele de rupere totală a discursului artistic de propriile lui rădăcini. Mai rezultă din scurta frază de mai sus că originalitatea – himera după care aleargă toţi artiştii, indiferent de genul în care se exprimă şi de anvergura înzestrărilor lor – nu este altceva decât sinteza dintre evidenţa originară, limpezimea mesajului exprimat şi tradiţie. Pentru a îndepărta orice posibilă interpretare eronată ar trebui, poate, subliniat şi faptul că a fi tradiţional nu este, în viziunea lui Traian Brădean, un mod deliberat de raportare voluntară, mai mult sau mai puţin inspirată, la trecut şi la istorie, ci o calitate intrinsecă a chiar faptului de a fi autentic. Prin această abordare, nici chiar inovaţiile stilistice revoluţionare nu intră în contradicţie cu modul de a fi tradiţional.
Graţie unei astfel de filosofii, Traian Brădean şi-a revendicat în mod constant filiaţia artistică de la anticii greci, romani şi egipteni, purtând-o prin marile experienţe ale Renaşterii şi situând-o chiar în proximitatea unor titani moderni de talia lui Braque sau Picasso. Fireşte, nu este vorba de influenţe directe şi nici de comparaţii fără acoperire, ci de asimilarea spiritului creaţiei cu adevărat autentice, spirit pe care l-a imprimat operei sale în funcţie de determinările induse de contextele, impulsurile, dar şi inevitabilele limitări ale propriilor aspiraţii realizabile.
Alături de toate acestea, este nevoie să readucem în discuţie rigoarea care caracterizează întreaga operă plastică a artistului. Repudierea ezitărilor şi a anarhiei pe care lipsa de preţuire a acurateţii limbajului plastic le poate introduce în structura imaginii, viciind statutul de autenticitate al acesteia, este vizibilă în fiecare desen şi în fiecare pictură a sa. Într-un comentariu din 1977, profesorul Gheorghe Ghiţescu nota: “Pictorul oferă numai ceea ce înţelege plastic şi stăpâneşte tehnic, şi aceasta dă operei sale sinceritate. El poate justifica toate detaliile demersurilor sale plastice (…) Brădean nu se alătură pictorilor care nu ştiu ce să creadă sau pe cine să creadă. El are certitudini câştigate cu mari sacrificii, deoarece opera sa emană încredere”. De remarcat în această suită de aprecieri făcute de autorul celebrei “Anatomii artistice” afirmaţia potrivit căreia pictorul “poate justifica toate detaliile demersurilor sale plastice”. Este probabil cea mai sintetică şi cea mai aplicată judecată critică făcută vreodată asupra operei lui Traian Brădean. Spun asta bazându-mă pe faptul că, într-adevăr, artistul despre care s-au scris aceste cuvinte a ştiut întotdeauna, cu maximă precizie, de ce, cum şi ce face într-un anume fel cu punctul, cu linia, cu pata de culoare. A fi în măsură să motivezi fiecare astfel de amănunt şi o dată cu el legătura lui organică cu ansamblul imaginii înseamnă să fii un mic demiurg al propriului fragment de univers. Şi mai înseamnă să poţi sta cu fruntea sus atunci când cineva, oricine ar fi acela, îţi va cere să dai seamă pentru condiţia ta de artist.
La cei aproape 80 de ani ai săi, maestrul Traian Brădean poate sta liniştit din toate aceste puncte de vedere: este fără nici un dubiu făuritorul unei opere artistice profund personale, perene şi, mai ales, autentice, în înţelesul pe care el însuşi l-a definit. Poate tocmai de aceea îşi permite adesea să spună, contrariindu-i pe neavizaţi şi făcându-i fericiţi fără motiv pe cei care îl pizmuiesc în mod nesăbuit: “De fapt, eu nici măcar nu mă consider pictor!” (Intercity Magazin, nr 23, mai-iunie 2006)

Corneliu OSTAHIE


“M-am născut pentru a picta şi mi-am asumat acest destin”

Interviu cu pictorul Traian Brădean

S-a născut la 4 iulie 1927, în comuna Comlăuş, judeţul Arad. A absolvit Liceul de Artă din Timişoara, la clasa profesorului Iuliu Podlipny. Şi-a continuat studiile la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1956, la clasa de pictură a profesorului Alexandru Ciucurencu. Între anii 1961-1987 a funcţionat ca profesor în cadrul aceluiaşi institut. Expoziţii personale (Bucureşti - unsprezece -, Buzău, Oradea, Dej) şi numeroase participări la expoziţii de grup în ţară şi în străinătate. Premiul UAP pentru pictură (1974), Ordinul “Meritul cultural” (1978), Premiul pentru pictură al Academiei Române (1978). Lucrări în muzee şi colecţii particulare din SUA, Suedia, Anglia, Franţa, Italia, Rusia, Finlanda, Israel, Elveţia, Austria, Germania, Australia, Olanda, Belgia, Spania, Grecia, Turcia, Canada, Egipt.

* Stimate maestre, anul viitor se va împlini o jumătate de secol de la prima dumneavoastră expoziţie personală. Aţi parcus un drum artistic lung şi pilduitor, marcat de reuşite remarcabile, dar pe parcusrul căruia aţi avut de învins şi multe greutăţi. Privind în urmă, ce sentiment vă încearcă în legătură cu modul în care s-au concretizat aspiraţiile estetice şi profesioanle care v-au însoţit de-a lungul vieţii?


* Aş vrea să vă spun că nu sunt satisfăcut de ceea ce am realizat, dar adevărul este că–i foarte greu să fii mulţumit. Mă simt oarecum derutat, dar cred că acest lucru este firesc, deoarece o carieră artistică nu poate fi niciodată considerată încheiată de către cel care este însuşi subiectul ei. Mereu mai rămâne ceva de făcut, mereu se iveşte ideea că o anumită lucrare putea fi altfel realizată, mereu intervine confruntarea cu timpul personal, care este finit, în vreme ce proiectele de viitor nu cunosc practic nici o oprelişte şi nici o limită de aspiraţe. Oricum, mă bucur că am reuşit să fiu consecvent cu mine însumi, că nu m-am dezis de ataşamentul pentru valorile care mi-au însoţit cariera încă de la începuturile ei. Valori care, pentru mine cel puţin, au însemnat şi înseamnă echilibru, ordine, dar în acelaşi timp şi forţă expresivă, şi capacitate de a emoţiona. Am găsit toate acestea în arta anticilor, fie ei greci, romani sau egipteni, şi, pe măsură ce timpul a trecut, admiraţia mea pentru aceştia nu s-a diminuat, ci, dimpotrivă, a sporit. Fireşte, îmi place şi arta modernă, dar nu toată. Nu voi intra aici în amănunte, dar am să mă refer la o împrejurare anume care are tâlcul ei. Cu ani în urmă am vizitat un muzeu din Olanda, Kroller Muller unde am intrat în mod special pentru a vedea picturile lui Van Gogh care sunt expuse acolo. Pe lângă ele, o puzderie de lucrări de artă modernă aparţinând unui număr impresionant de artişti. Dintre toţi, mi-au plăcut doar trei: Georges Braque, Pablo Picasso şi Juan Gris. Asta deoarece modernismul lor nu are nimic de-a face cu destructurarea imaginii, echilibrul şi ordinea de care vorbeam mai sus regăsindu-se şi la ei, chiar dacă într-o manieră cu totul dedosebită în raport cu modelele clasice. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre Salvador Dali, un alt mare artist pe care îl preţuiesc foarte, foarte mult. În sfârşit, ca să dau un răspuns mai concret la întrebarea pe care mi-aţi adresat-o, am să vă spun că nu am avut un crez artistic anume pe care să-l fi urmărit cu tenacitate de-a lungul carierei mele; am avut în schimb un respect enorm pentru lucrul bine făcut pe care l-am putut admira la alţii, o preocupare nedezminţită pentru justificarea plastică a tuturor elementelor imaginii aşezate pe pânză şi dorinţa de a transmite privitorului vibraţiile profunde ale sensibilităţii proprii, pe care aş defini-o ca fiind dominată de nostalgie şi de o anumită notă de gravitate consecutivă unui mod responsabil de a privi şi înţelege viaţa sub toate aspectele şi manifestările ei.


* Poate că acestui mod responsabil de a privi lucrurile se datorează şi faptul că aţi expus relativ rar faţă de alţi confraţi, în medie cam o dată la cinci ani. Mă refer, desigur, la expoziţiile persoanle.


* Am expus în ritmul în care am reuşit să adun lucrările necesare. Nu ştiu dacă acest ritm a fost unul alert sau, dimpotrivă, lent. Să nu uităm însă că între timp eu am desenat enorm de mult, am ilustrat cărţi, m-am consacrat şi carierei didactice. În legătură cu cei 50 de ani de activitate artistică aş vrea să fac însă unele precizări. Sunt 50 de ani de când am urcat pe simeze prima mea expoziţie personală, însă eu am desenat încă din adolecenţă. Am aici un caiet care datează din 1946. Îl răsfoiesc şi acum, iar perspectiva timpului care a trecut mă ajută să pot privi acele desene cu obiectivitate. Multe din ele sunt bune, nu le-aş schimba nici acum, după ce am trecut prin mulţi ani de şcoală şi prin şi mai mulţi de lucru susţinut în atelier. Acest caiet este dovada autenticităţii mele, a faptului că m-am născut probabil pentru a picta şi că tot ceea ce a urmat nu a însemnat altceva decât asumarea responsabilă a acestei condiţii. O condiţie care nu înseamnă un ocean de fericire, cum ar putea crede unii, ci o imensă luptă cu mine însumi pentru a nu mă abate de la propriul drum. Tonitza spunea cândva că, reproduc din memorie, “Cine nu este îngenunchiat de arta sa înseamnă că nu este chemat s-o servească”. Or eu asta am simţit în permanenţă: că este grea povara aspiraţiilor mele şi că trebuie să fac tot ce este omeneşte posibil pentru a mă ridica, împreună cu această povară, într-o poziţie demnă şi onorabilă.


* Când şi cum v-aţi descoperit aptitudinile de desenator?


* Între 1942 şi 1947 am lucrat ca zeţar într-o tipografie din Timişoara. Era tipografia fratelui mamei mele, lucru care nu mă scutea însă de muncă şi de tot felul de servituţi specifice meseriei respective. Prin vara lui 1947 începuse să bată vântul naţionalizării, iar unchiul meu m-a concediat printre primii. Nu voia să înceapă disponibilizările cu muncitori care ar fi protestat, fapt ce i-ar fi adus necazuri mari în acele vremuri, aşa că a preferat să mă pună pe mine pe liber, ştiind că nu voi zice nimic. Mie mi-a convenit de minune acest lucru. Nu trebuia să mă mai trezesc cu noaptea în cap, ca să fiu la tipografie la şase dimineaţa şi aveam, în sfârşit, timpul meu liber. Aşa se face că m-am dus la catedrala din centrul oraşului. Acolo picta domnul profesor Anastasie Demian. Îl priveam fascinat cum aborda şi acoperea cu imagini suprafeţe imense, fără nici o schiţă, cu o siguranţă extraordinară şi cu o rapiditate care mă năucea. În cele din urmă, maestrul a sesizat prezenţa mea şi a intrat în vorbă cu mine. I-am spus că sunt şomer şi mi-a propus să-i devin ucenic. Am acceptat imediat şi am ajuns împreună pe şantierul bisericii de la Belinţ, lângă Lugoj. Acolo am învăţat să pictez frescă şi chiar am făcut o icoană de unul singur. Tot în 1947 am dat admiterea la Liceul de Artă din Timişoara. Am reuşit şi am studiat sub îndrumarea profesorului Iuliu Podlipny, un mare desenator, care a avut un rol foarte important pentru devenirea mea ulterioară. După trei ani, în 1950, am fost trimis să susţin admiterea la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, cu toate că nu terminasem cursurile liceului. Aşa erau vremurile. Alte “amănunte” nu mai contau. Am avut chiar un coleg de facultate care terminase anterior doar două clase primare! La acel examen, pentru că se dădea totuşi un examen de aptitudini, eram vreo 600 de candidaţi care ne băteam pe nu număr infim de locuri. Am intrat la Institut direct în anul al II-lea, dar n-am rămas, deoarece cursurile urmau să înceapă abia în anul următor, de Paşte, iar eu nu aveam unde să stau în Bucureşti. M-am întors la Timişoara şi, la sfatul directorului de la Liceul de Artă, mi-am terminat studiile medii, cum se spunea pe vremea aceea. Apoi am dat din nou admiterea la facultate şi am reuşit iar.


* Cu cine aţi studiat la Institutul de Arte Pastice?


* Am avut mulţi profesori remarcabili, printre care pe Rudolf Schweitzer Cumpănă şi pe domnul doctor Gheorghe Ghiţescu. Din anul III am intrat însă pe mâna marelui pictor şi a marelui om, domnul profesor Alexandru Ciucurencu. Deşi era un colorist de cea mai înaltă clasă, nu ne-a vorbit nimic despre culoare până în anul V. Între timp, am studiat şi răs-studiat raporturile valorice şi modul de a compune imaginea prin analiza prealabilă a tuturor componentelor acesteia. Nu ne permitea fantezii şi invenţii, trebuia să surprindem cu maximă fidelitate caracterul unui personaj, de exemplu, şi să fim apoi în măsură să argumentăm modul în care am procedat. De la Ciucurencu am învăţat încă o dată, după ce învăţasem de la Iuliu Podlipny, ce este rigoarea şi de ce trebuie ea aşezată la temelia oricărei construcţii plastice.


* Toate acestea v-au prins bine, presupun, în cariera dumneavoastră de profesor.


* Se poate spune şi aşa. Studenţilor mei le-am cerut câteva lucruri simple: să fie punctuali, să nu facă gălăgie în atelier, să nu se plimbe de la un şevalet la altul, să nu vină la orele de studiu cu chitare sau cu aparate de radio. Odată precizate aceste exigenţe, le-am spus să nu se aştepte să înveţe prea multe de la mine, dar i-am determinat să înveţe unul de la altul, dezvoltându-şi spiritul critic. Practic îi invitam să-şi analizeze şi, prin discuţii, să-şi corecteze lucrările unul altuia. În acest fel descopereau cât de diferite sunt perspectivele de abordare şi soluţionare a uneia şi aceleaşi probleme plastice.


* O strategie de mare profesor…


* Nu accept asemenea calificative, nu m-aş simţi bine să fiu complice la ridicarea mea în slăvi. N-ar folosi la nimic, mi-aş mai atrage poate unele antipatii, pe lângă cele pe care mi le- am atras deja.


* Văd că nu pot să vă fac să vă abandonaţi modestia dumneavoastră proverbială. Totuşi, nu renunţ. Dintre studenţii pe care i-aţi pregătit, câţi au ajuns artişti importanţi şi cine sunt ei?


* N-o să mă prindeţi în capcană, aşa că n-o să vă dau nici o listă. Vă voi povesti însă o întâmplare şi vă voi lăsa pe dumneavoastră să vă faceţi singur o idee despre rezultatele activităţii mele de profesor. Într-o anumită perioadă am fost numit din partea Uniunii Artiştilor Plastici preşedinte al comisiei care se ocupa cu primirile de noi membri şi cu titularizările stagiarilor. În această calitate, ştiind ce discuţii fierbinţi şi interminabile se încingeau în cadrul şedinţelor de acest fel, am propus introducerea votului cu bile albe şi negre. La un moment dat, printre cei care solicitaseră primirea în UAP s-au numărat şi trei foşti studenţi de-ai mei: Octavian Penda, Marcel Aciocoiţei şi Traian Filip. Comisia avea 15 membri şi o secretară, doamna Rotaru, Dumezeu s-o ierte, că s-a prăpădit. Când a fost să votăm, eu am introdus în urnă trei bile negre, câte una pentru fiecare dintre cei trei aspiranţi. Am făcut asta, arătându-i discret bilele doamnei Rotaru, care mi-a şoptit panicată: “Ce v-a apucat, sunteţi nebun?”. După ce a votat toată lumea, urna a fost deschisă şi s-a constatat rezultatul: 14 bile albe pentru fiecare dintre foştii mei studenţi şi cîte una neagră. Doar eu şi secretara ştiam cine se opusese.


* Ştiu că v-a legat o mare şi trainică prietenie de profesorul doctor Gheorghe Ghiţescu. Pe ce se baza această relaţie atât de specială?


* Pe Gheorghe Ghiţescu l-am iubit ca pe Dumnnezeu. Când a murit, în 1978, am simţit că am rămas efectiv singur pe lume, că nu mai am nici un reper cu adevărat solid şi viabil. Dintre toţi cei care s-au referit, într-un fel sau altul, la creaţia mea, el este cel care a reuşit să mă definească într-un mod cum nu se poate mai exact. A fost un mare profesor, un mare medic şi un mare om. L-am cunoscut încă din primii ani de facultate. Avea obiceiul să intre prin ateliere şi să observe modul în care studiul anatomiei artistice se reflecta în lucrările cursanţilor. Scopul era acela de a-şi perfecţiona propria metodă de predare şi de a îmbogăţi conţinutul cursurilor sale. Într-una din aceste vizite a remarcat câteva desene făcute de mine după un mulaj care reprezenta laba piciorului uman. I-a plăcut foarte mult felul în care eu am înţeles reperele anatomice şi de atunci m-a urmărit cu atenţie pe tot parcursul studiilor universitare. Mai târziu – asta se întâmpla prin 1961 – domnul doctor Gheorghe Ghiţescu m-a chemat la el şi m-a rugat să-l ajut la refacerea desenelor pentru monumentala sa Anatomie artistică. Era foarte exigent. Am refăcut uneori acelaşi desen de 50 de ori, până a ieşit totul perfect, aşa cum îi plăcea lui să fie. Am fost fericit că l-am putut ajuta. Amintirea sa îmi este şi acum extrem de dragă, iar lipsa lui la fel de greu de suportat ca în clipa marii noastre despărţiri.


* Aţi avut ocazia să cunoaşteţi şi să vă aflaţi, încă din liceu, sub îndrumarea directă a unor mari desenatori. Despre dumneavoastră înşivă se spune că sunteţi cel mai important desenator de la Camil Ressu încoace. În acelaşi timp, sunteţi şi un pictor de mare valoare, cu toate că – citez iarăşi nişte vorbe care umblă prin târg, cum se spune – aveţi unele îndoieli în această privinţă. Cum stau de fapt lucrurile, maestre? Vă consideraţi un mare desenator, un mare pictor sau şi una, şi alta?


* Eu nu mă consider mare în nici un fel. Nu este treaba mea să emit judecăţi de valoare publice referitoare la mine însumi. De reţinut că înaintea mea au fost foarte mulţi şi foarte buni desenatori, iar generaţia nouă se prezintă la fel de bine şi din acest punct de vedere. Tot ceea ce pot să spun despre mine este că deseori am impresia că desenez mult mai uşor decât colorez.


* Dar le faceţi la fel de bine pe amândouă…


* Nu ştiu, dacă e aşa s-o spună alţii. Eu prefer modestia şi o recomand şi altora, în special celor tineri, deoarece încă n-am auzit ca ea să aducă necazuri sau să atragă invidii şi duşmănii.


* Pe lângă a fi modeşti, aşa ca dumneavoastră, ce alt sfat le-aţi mai da artiştilor tineri de astăzi?


* Să fie ei înşişi, să profite din plin de libertatea de care au parte acum, şi în societate, şi în şcoală, şi în modul de a se exprima ca pictori, graficieni sau sculptori, dar să-şi aducă aminte, măcar din când în când, de ceea ce spunea cândva Andre Gide, laureat al Premiului Nobel: “Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare din prea multă libertate”. (Lumea Magazin, aprilie 2006)

Corneliu OSTAHIE