Album despre NICOLAE BLEI

mai multe informatii pe:
http://artpeka.ro/v/BN/



COMENTARII CRITICE - extrase

“Artist complet - peisaj, portret, nud, flori, natură statică -, maestrul Nicolae Blei este, mai ales, pictorul toamnelor şi iernilor, surprinzând în minunate tablouri cromatica fastuoasă a anotimpului brumelor şi inefabilele transfigurări ale luminii când lumea se îmbracă în albul zăpezilor. Rafinamentul tonurilor şi sensibilitatea tuşei relevă un suflet de poet şi un virtuoz al penelului. Într-un panteon al picturii româneşti, Nicolae Blei va sta, fără îndoială, la dreapta marilor lui dascăli: Grigorescu, Andreescu, Luchian.” (Revista LUMEA, Dinu Moraru, Lumea Magazin, nr.06/2001)

”Creaţia lui Nicolae Blei constituie o demonstraţie a faptului că, în artă, originalitatea este condiţionată de sinceritatea exprimată şi că mijloacele prin care aceasta poate fi dovedită sunt o cizelare permanentă, chiar exasperantă, a sensibilităţii sub semnul voinţei şi curajului”.(Gabriela Bidu, 1988, preluat din Enciclopedia artiştilor rpmâni contemporani, vol.1, Bucureşti, 1996, Editura Arc 2000)

“Nicolae Blei s-a abandonat în mod firesc, fără nici un moft, impulsului de a picta natura ( mai cu seamă peisajul ) într-o cheie lirică directă, în care o făceau marii noştri clasici Grigorescu şi Andreescu. De aceea, nu o dată un peisaj al său ne apare ca un pariu pus cu cei doi. Un pariu pe care iarăşi, nu odată, îl şi câştigă deoarece contemporanul nostru îndeplineşte două condiţii esenţiale: în primul rând el trăieşte profund cu o sinceritate nealterată de prejudecăţi, emoţia în faţa motivului şi, în al doilea rând, are mijloacele adecvate, şi anume o tehnică impecabilă de vituoz pentru transpunerea în imagine plastică a emoţiei trăite. Nicolae Blei a devenit în mod firesc cântăreţul în culoare al universului sătesc, câmpenesc...” (Vasile Florea,1995, preluat din Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol.1, Bucureşti, 1996, Editura Arc 2000)

“În tablourile lui Blei descoperi acele locuri pline de farmec care nu se doresc a fi doar o amintire dintr-o călătorie de mult uitată, ci o imagine bine conservată în timp, care are toate calităţile pentru a fi într-un echilibru perfect. Pictate cu un evident sentiment al naturii, pesajele sale înfăţişează aspecte felurite din mai toate regiunile ţării…Totuşi pădurea, dealurile şi apele ce te îndeamnă la visare, şi nu numai, sunt locurile preferate ale artistului pentru a se retrage într-o oază de creaţie.” ( F.Nataşa, 2001, preluat din Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. IV, Bucureşti, 2001, Editura Arc 2000)

„ Pictura lui Nicolae Blei este mărturia unei mari iubiri. Artistul întâmpină cu o bucurie calmă înfăţişările lumii din preajma lui, tălmăcindu-le în imagini a căror claritate e dată de limpezimea însăşi a sentimentului ce învăluie sufletul lui Blei în acea clipă a tainei în care se apropie de priveliştile vegheate de o adâncă lumină [...] Nicolae Blei s-a maturizat, conturâdu-şi un stil ce poate fi recunoscut ca fiind al său.” ( Dan Grigorescu, 1985, preluat din Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol.1, Bucureşti, 1996, Editura Arc 2000 )

„Natură sensibilă şi generoasă, Nicolae Blei îşi alege subiectele în conformitate cu dimensiunile interioare ale structurii sale artistice. Tocmai de aceea lucrările lui au o prestanţă a emisiei cromatice şi sensibile foarte unitară şi lesne asimilată de privitor. Uneori aşterne culorile cu afectarea unei percepţii naive, gest ce trădează maniera dialogului candid şi direct al pleinairiştilor impresionaţi cu care pictorul se aşează în faţa şevaletului său.” ( Corneliu Antim, 1985, preluat din Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol.I, Bucureşti, 1996, Editura Arc 2000 )

Nicolae Blei
Preafrumosul liber exprimat

Fară îndoială, cel mai simplu şi cel mai corect lucru care s-ar putea spune despre Nicolae Blei (născut la 14 august 1949 în comuna Hotarele, judeţul Giurgiu) este acela că a reintrodus în pictura românească a ultimelor două decenii şi jumătate respectul necondiţionat pentru categoria estetică numită, la propriu, „frumos”. Pare un enunţ pleonastic, de vreme ce estetica este definită ca „ştiinţă a frumosului”, dar să nu uităm că de la Baudelaire şi - în cazul culturii autohtone - de la Arghezi încoace a început să se vorbească tot mai insistent de „estetica urâtului”. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie omis nici faptul că invocând în mod mecanic „frumosul”, autori din toate zonele de expresie şi din toate zările au pactizat adesea cu destructurarea, incongruenţa, dezechilibrul şi dizarmonia, ceea ce nu înseamnă că unii dintre ei nu au ajuns la rezultate artistice cu totul remarcabile sau chiar la chintesenţe ale sublimului, aşa cum demonstrează Umberto Eco în a sa „Istorie a urâtului”.
Revenind însă după acestă necesară paranteză, trebuie spus că Nicolae Blei s-a remarcat încă de la debutul său prin venerarea explicită şi exclusivă a valorilor picturii clasice româneşti (Andreescu, Grigorescu, Luchian, Tonitza), fapt ce l-a singularizat oarecum într-un context cultural în care excesul de modernizare a limbajelor artistice (a se vedea de pildă „ravagiile” pe care le făceau în epocă textualismul şi derivatele sale ce se adresau altor arte decât literatura) devenise o modă de nestăvilit. „Cuminte”, prin contrast, atent la detalii, cercetând cu obstinaţie fizionomiile ascunse ale realului, pe care le-a transpus însă invariabil prin prisma unei sintaxe robust figurative, punând un accent lipsit de orice echivoc pe primatul culorii în construcţia imaginii plastice, dar fără a submina în vreun fel importanţa desenului, Nicolae Blei a lucrat în permanenţă, cu temeinicia deprinsă de la strălucitul său dascăl Traian Brădean, la ceea ce am putea numi un demers tenace de reabilitare şi reinstituire a realului genuin ca obiect al adoraţiei vizuale şi, implicit, al creaţiei picturale pline de fast, graţie decorativă şi glamour.
Îndrăgostit fiind de natură şi în special de flori, Nicolae Blei nu a încercat însă rescrierea poeticii impresionismului pentru a se sincroniza cu propria sa contemporaneitate, întrucât o astfel de soluţie ar fi necesitat apelul la o serie de artificii stilistice postmoderne, inacceptabile din punctul său de vedere. Asumîndu-şi, la un moment dat, riscul de a fi considerat chiar adept al naturalismului descriptiv, artistul a forţat nota, dacă se poate spune aşa, şi a continuat pe linia care l-a consacrat în cele din urmă şi care constă în reproducerea fidelă a unor imagini decupate din zona întotdeauna surâzătoare şi/sau plină de lirism a realităţii. Dar, beneficiind de un instinct artistic cu totul remarcabil, el a reuşit şi reuşeşte mereu să evite contaminarea compoziţiilor astfel gândite şi asumate cu elemente provenite din retorica bucolicului sau a idilicului.
Prin procedee ce ţin de secretul ori de inefabilul artei sale, pictorul instituie în majoritatea lucrărilor o atmosferă de o puritate împinsă la extrem , pentru conturarea căreia nu ezită să recurgă la instrumente şi proceduri adecvate de „sterilizare” estetică – peneluri ultrafine, „incizii” microscopice în fundaluri cu scopul de a delimita clar locul imaginii de prim-plan, decantări şi clivaje obsesiv repetate spre a ajunge la esenţe cromatice unice, aproape neverosimile în anumite cazuri. De altfel, cine va analiza cu atenţie compoziţiile lui Nicolae Blei, în special pe cele de dată mai recentă, va observa nu fără uimire cum în pofida identităţii lor figurative indiscutabile (fapt de care am amintit deja ceva mai sus), ele se depărtează de modelele previzibile şi capătă o stranie autonomie vizuală în raport cu realitatea din care se presupune că povin.
Devenite astfel, printr-un subtil joc de iluzii optice, dar nu numai, plăsmuiri secunde ale unei lumi reclădite după rigorile maxime, aproape neomeneşti, ale frumuseţii şi echilibrului, multicolore şi elegante, pregnante dar şi evanescente, cele mai multe lucrări ale lui Nicolae Blei se adresează proiecţiilor aspiraţionale ale modului nostru de a ne apropia armonia deplină sau de a tânji după perfecţiunea pe care ea ne-o promite. Este o strategie comunicaţională de mare fineţe, care prezintă însă mai multe riscuri decât avantaje, având în vedere că operează cu noţiuni şi registre senzorial-afective aflate într-o continuă defensivă ca urmare a pragmatismului cinic de care, în viziunea unora cel puţin, s-ar face vinovat spiritul contemporan. Iar când spun asta mă refer, desigur, la precaritatea poziţiilor pe care se află astăzi sensibilitatea de tip liric, pe de o parte, şi fascinaţia lucrului (artistic) bine făcut pe de altă parte. Nicolae Blei este, fără doar şi poate, conştient de locul pe care pictura sa îl ocupă în acest climat axiologic şi hermeneutic, dar asta nu este de natură să-l facă să cadă pe gânduri ori să-l determine să-şi schimbe opţiunile iniţiale. Din acest punct de vedere se poate spune chiar că el reprezintă un veritabil monument de consecvenţă, calitate care i-a consolidat încet, dar sigur cariera, ajutându-l totodată să-şi formeze un public fidel, din rândurile căruia au apărut şi nişte colecţionari – nu chiar puţini la număr - care stau în permanenţă cu ochii pe tot ceea ce iese de pe şevaletul său. Sunt semne că, în ciuda unor voci care se îngrijorează (mai mult sau mai puţin sincer) de soarta picturii sale „prea frumoase”, Nicolae Blei a mizat inspirat pe datele esenţiale ale propriei vocaţii şi prin urmare a câştigat ce era de câştigat în bătălia dură pentru afirmare şi identitate artistică.

Corneliu OSTAHIE