"BEREA, nestiutul" - articol de RADU COMSA din Revista "Cultura" nr.43 din 29 octombrie 2009 pag.31

"Berea, neștiutul"
de Radu Comsa - Revista "Cultura" nr.43 din 29 octombrie 2009 pag.31

Titlul este o parafrază, o construcție la jumătatea drumului dintre “Necunoscutul Dimitrie Berea” – titlul oficial al expoziției de la Muzeul Municipiului București și „Jude neștiutul „ al lui Thomas Hardy. Într-o paralelă largo cu eroul lui Hardy, Dimitrie Berea pare să se fi bucurat de onoruri constante în viață urmate de o indiferență continuă în posteritate, inclusiv la București, unde ultima sa expoziție le la Căminul Artei, Kretzulescu, era datată 1944.
Expoziția deschisă până pe data de 30 octombrie2009 la Palatul Șuțu este o inițiativă a Societății Colecționarilor de Artă și cum aceasta este o asociație independentă, expoziția nu exprimă decât dorința societarilor. Din fericire subiectul nu le este impus, ei sunt liberi de a pune in valoare oricare din valorile lor. Pentru Dimitrie Berea, admirația fusese deja exprimată de președintele asociației, Vasile Parizescu, în ”Viața ca o pasiune”, cartea sa autobiografică recent apărută la Monitorul Oficial.
Acea admirație explicită lăsa să se întrevadă o eventuală inițiativă recuperatoare și anticipația se confirmă în aceste zile la etajul Palatului Șuțu. Pe vremuri, e de sperat că și acum, profesorii la Belle Arte își obligau studenții să frecventeze casele de licitații și să studieze tot ce se poate vedea public la pasajul dintre două colecții, printre multe scene convenționale de gen găsindu-se sigur și minunății expuse pentru foarte puține zile. În același mod, o expoziție a societății colecționarilor aduce inevitabil aceeași tipologie de imagini noi capabile să creeze nu numai referințe, ci și revelații. Într-o mobilizare exact cât trebuie, necunoscutul Dimitrie Berea este recompus expozițional la peste șase decenii de la ultima sa expoziție, tablourile cele mari sosind din America. Fără fonduri instituționale sau europene de cheltuit aiurea, cu vernisaj fără televiziuni și interviuri. Pentru un dependent de fonduri vernisajul ar fi părut o întâlnire conspirativă, dar absența interesului mediatic suprapus valorii evenimentului putea fi comparat doar unui convivium paleocreștin, într-atât de mare era diferența între pasiunea colectivă și indiferența instituțională. Cu marea excepție a gazdei expoziției, Muzeul Municipal.
Și totuși Dimitrie Berea nu a fost printre cei pe care să-i fi ocolit notorietatea. A fost portretistul societății globale jet-set în epoca avioanelor cu elice, dacă un asemenea paradox aviatic poate fi permis. De la Winston Churchill la prințul Gustav , actualmente rege suedez, trecând prin gondola divelor cu actrița Merle Oberon în frunte, toți aceștia i-au pozat lui Berea. L-au admirat, l-au cumpărat, l-au recomandat. Foarte probabil, a existat o modă Berea în Pennsylvania, la Paris, Cannes sau Londra. Biografia începe în România.
Dimitrie Berea s-a născut în 1908 la Bacău, într-o familie înstărită, fiu al unui avocat implicat în politica locală și al unei pictorițe școlite în Franța. Dată fiind filiația artistică pe linie maternă, părinții l-au încurajat în acest sens și tânărul Berea face studii de arhitectură la București, în timpul cărora înființează societatea “Ileana”, împreună cu Ion Theodorescu-Sion și Gheorghe Zlotescu. Deocamdată nimeni nu a documentat și detaliat așa cum ar trebui rolul declarațiilor de genul “Ileana” în arta românească, se așteaptă probabil consumarea monotemei avangardei sincrone sau forțat sincrone.
După o expoziție personală în 1936 la Iași la galeriile Lăpușneanu, Berea pleacă anul următor la Roma. Inițial ca bursier al statului italian, apoi la Accademia di Romania, într-o Romă a mega-exactului cazon de marmură care poate genera și azi pasiuni pro sau contra. Inima sa pleacă și rămâne la Paris, unde, în 1939, îi întâlnește pe Bonnard, Vuillard, Matisse și Van Dongen prin intermediul muzei Marie Fontaine Desjardins. În 1942 la 34 de ani, deschide prima sa expoziție personală la Palazzo Lancellotto, acesta fiind anul în care primește câte o diplomă pentru fiecare din cele cinci discipline pe care le studiase la Roma la Academia de Belle Arte.
Se întoarce la București și devine director al Muzeului Aman. Noua ordine îi e complet străină așa că emigrează în 1946. Publică manifestul său de la Veneția, expune la Paris în 1952 cu Henri Matisse și cu cel pe care îl consideră maestrul său, Pierre Bonnard, ca un preambul al caruselului notorietății în care biografia penalizează viitorul.
Pentru că Dimitrie Berea va rămâne confinat perpetuu într-un palier pentru care amănuntele biografice ulterioare nu sunt decât anexe penalizante de trivia. Ca, de exemplu, căsătoria sa târzie cu Alice Gurielli, nepoată de rege georgian și soferiță de taxi newyorkez trecută, culmea, prin București.
Posesor al unei tehnici exacte și al unui stil imediat recognoscibil, Dimitrie Berea a rămas aici. Subiectul, adică ochiul trecut prin inima proprie, rămâne la o foarte dulce convenție. Și asta începând din România. Peisajul lui din Bran are exact unghiul cărții poștale, fără sinceritatea Elenei Popeea, considerată ultramodernistă, dar brăneancă de suflet, așa cum țăranii săi mustăcioși nu au sinceritatea unui Løwendal chiar reeducat, iar țigăncile lui Berea nu au curajul premoniției egalitare a lui Jean David.
Convenția continuă într-o lume care plătește bine și se vrea frumoasă. Stilul Berea garantează frumosul, în portrete și nu numai. Parisul există prin Place Vendôme, sudul Franței se vrea la Cannes între bărci rapide și bine întreținute. Post-factum, succesul Berea, chiar hyperdiluat, poate genera și azi clișeul Parisului și ale altor branduri locale dependente de bugete turistice.
Și Margareta Sterian a fost posesoarea unui stil imediat recognoscibil dar, spre deosebire de Berea, ea a preferat o existență în recluziune cu păstrarea unui univers propriu intact și fără limite, care permite o explozie ulterioară a unei recunoașteri mondialmente unanime. Spre deosebire de Sterian, Berea a trăit fantastic într-o lume încadrată comanditar. Poate motivat de formația sa ca arhitect, subiectul rămâne deschis, pentru că tema pictorilor-arhitecți- pictori merită detaliată în sine, de la Iser la G. M. Cantacuzino.
Amănuntul foarte interesant al expoziției de la Șuțu, expoziție nebifată în nici un buget și nebifată de critici bugetari, este că reușește să adune, în foarte puține opere, o proporție maximă de nonclișee. Mai exact momentele rarisime când Berea se lasă furat de subiect și nu îl construiește convențional. Ca cel peisaj cu râu din colecția …..
Acesta este Berea neștiutul.