Album despre FLORIN BARZA

mai multe despre FLORIN BARZA pe http://www.e-galerie.ro/main.php/v/Barza+Florin/

„Pictorii nu au duşmani naturali, în afară de ei înşişi”
Interviu cu artistul plastic Florin Bârză

de Corneliu OSTAHIE

Cu toate că mai sunt vreo câteva luni până când va împlini 50 de ani, Florin Bârză a deschis la „Galeria Artelor”, din cadrul Cercului Militar Naţional, o amplă expoziţie retrospectivă legată de acest eveniment personal. Eveniment care este apreciat de pictor ca fiind, în egală măsură, un prilej de bilanţ, dar şi unul de analiză severă a propriului traiect artistic, a întrebărilor, neliniştilor şi incertitudinilor în jurul cărora s-a constituit şi s-a dezvoltat întregul său demers creator de până astăzi.

- Ce sentimente te încearcă acum , după ce ai urcat pe simeze prima ta retrospectivă?

- În orice caz, sentimente contradictorii. Nu pot vorbi de certitudini, pentru că un artist nu-şi poate permite luxul de a avea confortul certitudinilor, ci numai disconfortul întrebărilor esenţiale. Oricum, apreciez că bilanţul activităţii mele de până acum este unul mulţumitor. În spatele acesteia din urmă se află câteva sute de lucrări – pictură, grafică, vitralii, frescă etc -, între care se găsesc şi unele de care sunt realmente mândru. În plus, în aceste momente realizez că se configurează un salt spre un alt nivel al limbajului plastic, o trecere la o nouă expresie artistică, pe care nu o percep încă foarte clar , dar care are un caracter de iminenţă, fapt ce mă şi determină să vorbesc despre ea.

- Înţeleg că există nişte manifestări interioare care anunţă schimbarea despre care vorbeşti...

- Da, desigur. În primul rând, simt un pericol difuz, ceva ce nu pot defini, dar care mă pune într-o stare de alertă permanentă. Poate fi ceva ce se produce în interiorul meu – o diminuare a vitalităţii şi a vehemenţei cu care abordam înainte provocările realului -, însă poate fi şi ceva care rezultă din coliziunea a două lumi – cea interioară şi cea din afara mea, în care se produc mutaţii radicale, unele dintre ele greu de acceptat pentru mine.

- Să încercăm, totuşi, o concretizare a acestor „himere” care îţi dau târcoale cu atâta insistenţă...

- Cred că la mijloc poate fi şi un anumit sentiment al zădărniciei. Niciodată nu am putut lucra decât confruntat cu evenimente semnificative pentru mine, evenimente care au generat însă întrebări în lanţ. Evident, am căutat răspunsuri la aceste întrebări, dar nu am ajuns niciodată la nicio concluzie certă. Şi asta pentru că, inevitabil, asupra mea s-au năpustit, ca să folosesc o expresie mai plastică şi deci mai sugestivă, doar întrebările de maximă dificultate referitoare la substraturile ontologice, gnoseologice şi axiologice ale tuturor întâmplărilor şi condiţionărilor care compun existenţa noastră de fiecare clipă. Cu ani în urmă credeam că dialogul poate fi o cale de a lămuri lucrurile de acest gen, dar de la o vreme mi-am dat seamă că, de fapt, nu este decât un alt mod de a pierde vremea. Am renunţat să mai discut cu colegii şi cu prietenii, m-am interiorizat şi mai mult, rămânând absolut singur cu toate întrebările posibile. E normal, deci, să-mi fie puţin teamă, să simt ameninţarea unui pericol, nu crezi?

- Probabil că ai dreptate, tu ştii mai bine. Să trecem însă la alt gen de întrebări. Cum se face că, pictor fiind, te-ai apucat să lucrezi vitralii?

- Am absolvit pictura de şevalet, avându-i ca profesori pe regretatul Marius Cilievici şi pe Ion Sălişteanu. Vitralii însă am învăţat să fac înainte de a intra la Academia de Arte, lucrând alături şi sub îndrumarea lui Ion Brodeală la Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti. Vreau să precizez însă un lucru: eu nu abordez vitraliul ca un sticlar, ci ca un pictor. Mă preocupă, cu alte cuvinte, chestiunile legate de culoare şi de dialogul acesteia cu lumina. Restul e o problemă de tehnică, asupra căreia nu are rost să insist. Sigur, mai rămâne întrebarea de ce am învăţat această tehnică, iar aici o să-ţi răspund că din luciditate şi din pragmatism. Ştiam, atunci când am ales să mă fac artist, că eram sărac lipit pământului şi că din pictură nu voi putea trăi. Mai mult, pictura în sine este o artă scumpă şi dacă nu o susţii, rişti să o pierzi. Iar odată cu ea te pierzi şi pe tine. Repet, am ştiut acest lucru şi de aceea m-am orientat şi spre alte discipline şi tehnici artistice. Fireşte, nu m-am îmbogăţit, sunt în continuare strâmtorat, nu am atelier şi lucrez în sufrageria apartamentului meu, dar reuşesc să mă menţin pe linia de plutire.

- Apropo de asta, sunt condamnaţi pictorii şi artiştii, în general, la sărăcie?

- Unii nu, cei mai mulţi da. Nu aş vrea să mă pronunţ asupra tuturor categoriilor de artişti, fapt pentru care mă voi limita la pictori. Eu cred că aceştia nu au ceea ce se numeşte duşmani naturali , în afară de ei însişi, şi de aceea pot cădea uşor pradă unor pericole care apar pe neprevăzute în mediul lor de existenţă şi de afirmare. Trebuie ţinut cont şi de o realitate care trece deseori neobservată: pictorul este un produs social artificial, el răspunde unor nevoi abstracte ale semenilor şi de cele mai multe ori nu are nici cea mai vagă idee dacă aceste nevoi nu sunt cumva rodul propriilor sale ficţiuni. Pictorul deci, ca să nu spun artistul, inventează lumi ce nu există şi vrea să-i convingă pe ceilalţi că ar trebui să le viziteze şi să mai dea şi bani pentru asta. Este cea mai frumoasă dintre nebuniile posibile. Numai că, uneori acest demers reuşeşte, alteori nu. Pe de altă parte, pictorul (artistul) este un om ca toţi ceilalţi oameni, cu probleme şi cu nevoi cât se poate de mărunte şi de concrete şi există numeroase situaţii în care resursele financiare care provin din valorificarea creaţiilor sale nu pot acoperi costurile satisfacerii acestor minime nevoi.

- Ce se întâmplă în astfel de cazuri?

- Depinde de modul în care este abordată o astfel de împrejurare. Unii abandonează arta, cunosc chiar eu numeroase astfel de nefericite situaţii. Alţii se încăpăţânează să reziste, iar eu mă număr printre aceştia din urmă. Evident, este greu, dar, pe de altă parte, e mult mai uşor decât a-mi putea închipui cum ar arăta viaţa mea fără plăcerea şi chinul pe care le resimt împletite în faţa pânzei albe de pe şevalet. Pur şi simplu nu am atâta imaginaţie ca să-mi pot reprezenta o astfel de perspectivă. Lucru care, cred eu, îmi dă dreptul de a fi, pe ansamblu, puţin mai fericit decât alţii. (ECART, 15 decembrie 2005)

***

"In oglinda maturităţii artistice"

de Corneliu OSTAHIE

“Ritm şi culoare”. Acesta este titlul pe care pictorul Florin Bârză l-a ales pentru cea mai recentă expoziţie a sa, vernisată de curând la Galeria de Artă “Casa Vernescu”. Deşi pare un titlu “de serviciu”, cum se spune în lumea gazetarilor, suficient de general pentru a nu lăsa nimic de dinafară, dar, în acealaşi timp, şi destul de adecvat pentru a nu permite interpretări de orice fel, acesta defineşte cum nu se poate mai bine realitatea de pe simezele selectei locaţii din Calea Victoriei 133. Spun asta deoarece “ritm” trimite direct la tematica tablourilor cu balerine şi arlechini, iar “culoare” semnifică într-o manieră decisă cromatica luxuriantă şi spectacolul contrastelor cald-rece care fac, uneori, ca lucrările artistului să semene cu nişte veritabile torţe arzând în penumbră. Cu alte cuvinte, “Ritm şi culoare” este mai degrabă o “etichetă” descriptivă decât o metaforă, ceea ce, evident, nu diminuează cu nimic meritele artistului şi nici valoarea creaţiilor sale.
Născut la 30 aprilie 1956 în Bucureşti, Florin Bârză a absolvit Institutul de Artă “Nicolae Grigorescu” în 1988, la clasele profesorilor Marius Cilievici şi Ion Sălişteanu. A avut mai multe expoziţii personale de pictură şi grafică, dar s-a făcut cunoscut şi ca pictor monumentalist (Biserica Ortodoxă din Odoreu - Satu Mare, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” Bucureşti) sau ca autor de vitralii (Salonul Darclee - Hotel Sofitel, World Trade Center Bucureşti). Dacă vom ţine cont şi de faptul că a lucrat şi cu alte materiale pretenţioase, cum ar fi sticla sau lemnul, vom avea imaginea unui artist aproape complet, deschis experimentelor benefice pentru universul său spiritual şi care a ştiut să-şi subordoneze tehnica , împreună cu formele nemijlocite de exprimare, nevoii de a conferi identitate artistică unei lumi interioare proprii, al cărui “demiurg” se consideră pe bună dreptate. Referitor la ceea ce are specific această “lume”, merită subliniat faptul că ea nu este numai rezultatul unei sublimări a impresiilor şi senzaţiilor provocate de contemplarea realului sau de implicarea directă în spectacolul acestuia, ci şi o proiecţie vizuală a unor concepte mai mult sau mai puţin abstracte: mişcare, forţă, echilibru, graţie, loc geometric etc.
Apropo de acest ultim aspect, în urmă cu vreo patru ani, am remarcat într-o expoziţie semnată de Florin Bârză o suită de lucrări care aveau drept temă coridele. L-am întrebat, firesc, cum a fost în Spania, cum s-a simţit acolo, ce oraşe a văzut. “Dar eu n-am fost niciodată în Spania!” , mi-a replicat pictorul. Apoi mi-a explicat că, de fapt, în lucrările cu pricina nu sunt reprezentate tocmai nişte coride, ci mai degrabă încleştări de forţe telurice şi diafane, brutale şi sensibile, instinctuale şi conştiente pentru sugerarea cărora înfruntarea dintre taur şi om i s-a părut o formă de exprimare potrivită.
Iată unul din motivele pentru care aş îndrăzni să spun că Florin Bârză, deşi este un figurativ prin execelenţă, are o viziune şi o gândire hibride, fiind vrăjit de armonia proporţiilor pure, însă şi uşor înclinat (doar atât cât să-i stimuleze mai eficient imaginaţia) spre “libertinajul” geometriilor neconvenţionale. Arta sa îmi aminteşte, pe alocuri, de poezia lui Ion Barbu, cel care a reuşit performanţa unică de a pune intr-o relaţie estetică durabilă şi stabilă severa rigoare a sferelor celeste cu dulcea dezordine balcanică.
În fiecare lucrare al pictorului, alături de datul vizual propriu-zis, se simte prezenţa imaterială a unui proiect complementar, încă neexprimat, dar care tensionează imaginea, îi dă suflu şi o apără cu folos de ispita alunecarii spre decorativ. Nu fac excepţie de la această regulă nici tablourile din actuala expoziţie. Balerinele, arlechinii, nudurile, dar şi splendidele peisajele dâmboviţene beneficiază de o astfel de dublă “lectură” care conferă adâncime şi specificitate picturii lui Florin Bârză - un artist aflat la apogeul inspiraţiei şi al adecvării optime, funcţionale, a propriilor soluţii stilistice. (ECART, 25 martie 2004)

EDITOR'S PICK
de Maria Ojog - revista SAPTE SERI anul X nr.522 26 iunie-04 iulie 2008

Florin Barza este un artist desavarsit. Un artist care stapaneste pensula si creionul atat de bine incat orice opera ai privi nu poti sa nu te intrebi: “Cine este omul care a pictat asemenea minuni?”
Lucrarile lui - si aici ma refer in special la peisaje - stralucesc de-a dreptul si nu vorbesc de o stralucire fizica, palpabila, ci de imaginea de ansamblu. Emana echilibru, stabilitate si discretie, emana bucurie si exuberanta intr-un registru cat se poate de calm, cuminte, cald.
Pe langa “bucate” si peisaje, expozitia abunda de nuduri; linii de carbune “aruncate” pe hartie ce contureaza trupuri gratioase, nu neaparat suple, cat elegante.
Femei care se alinta. Asta e impresia cu care am plecat. Nu stiu daca asta a fost ideea care a stat la baza acestor lucrari, dar sunt sigura ca viziunea si mana artistului au completat imaginile astfel incat sa aduca putina magie, putin mister si rafinament trupurilor pe care realitatea le ofera atat de vulgar uneori.
Nu este o expozitie care ar trebui vazuta, este o expozitie care nu trebuie ratata si garantez ca, dupa ce o veti vedea, veti dori sa o mai vedeti o data si inca o data...