„Pictorii nu au duşmani naturali, în afară de ei înşişi”
Interviu cu artistul plastic Florin Bârză
de Corneliu OSTAHIE
Cu toate că mai sunt vreo câteva luni până când va împlini 50 de ani, Florin Bârză a deschis la „Galeria Artelor”, din cadrul Cercului Militar Naţional, o amplă expoziţie retrospectivă legată de acest eveniment personal. Eveniment care este apreciat de pictor ca fiind, în egală măsură, un prilej de bilanţ, dar şi unul de analiză severă a propriului traiect artistic, a întrebărilor, neliniştilor şi incertitudinilor în jurul cărora s-a constituit şi s-a dezvoltat întregul său demers creator de până astăzi.
- Ce sentimente te încearcă acum , după ce ai urcat pe simeze prima ta retrospectivă?
- În orice caz, sentimente contradictorii. Nu pot vorbi de certitudini, pentru că un artist nu-şi poate permite luxul de a avea confortul certitudinilor, ci numai disconfortul întrebărilor esenţiale. Oricum, apreciez că bilanţul activităţii mele de până acum este unul mulţumitor. În spatele acesteia din urmă se află câteva sute de lucrări – pictură, grafică, vitralii, frescă etc -, între care se găsesc şi unele de care sunt realmente mândru. În plus, în aceste momente realizez că se configurează un salt spre un alt nivel al limbajului plastic, o trecere la o nouă expresie artistică, pe care nu o percep încă foarte clar , dar care are un caracter de iminenţă, fapt ce mă şi determină să vorbesc despre ea.
- Înţeleg că există nişte manifestări interioare care anunţă schimbarea despre care vorbeşti...
- Da, desigur. În primul rând, simt un pericol difuz, ceva ce nu pot defini, dar care mă pune într-o stare de alertă permanentă. Poate fi ceva ce se produce în interiorul meu – o diminuare a vitalităţii şi a vehemenţei cu care abordam înainte provocările realului -, însă poate fi şi ceva care rezultă din coliziunea a două lumi – cea interioară şi cea din afara mea, în care se produc mutaţii radicale, unele dintre ele greu de acceptat pentru mine.
- Să încercăm, totuşi, o concretizare a acestor „himere” care îţi dau târcoale cu atâta insistenţă...
- Cred că la mijloc poate fi şi un anumit sentiment al zădărniciei. Niciodată nu am putut lucra decât confruntat cu evenimente semnificative pentru mine, evenimente care au generat însă întrebări în lanţ. Evident, am căutat răspunsuri la aceste întrebări, dar nu am ajuns niciodată la nicio concluzie certă. Şi asta pentru că, inevitabil, asupra mea s-au năpustit, ca să folosesc o expresie mai plastică şi deci mai sugestivă, doar întrebările de maximă dificultate referitoare la substraturile ontologice, gnoseologice şi axiologice ale tuturor întâmplărilor şi condiţionărilor care compun existenţa noastră de fiecare clipă. Cu ani în urmă credeam că dialogul poate fi o cale de a lămuri lucrurile de acest gen, dar de la o vreme mi-am dat seamă că, de fapt, nu este decât un alt mod de a pierde vremea. Am renunţat să mai discut cu colegii şi cu prietenii, m-am interiorizat şi mai mult, rămânând absolut singur cu toate întrebările posibile. E normal, deci, să-mi fie puţin teamă, să simt ameninţarea unui pericol, nu crezi?
- Probabil că ai dreptate, tu ştii mai bine. Să trecem însă la alt gen de întrebări. Cum se face că, pictor fiind, te-ai apucat să lucrezi vitralii?
- Am absolvit pictura de şevalet, avându-i ca profesori pe regretatul Marius Cilievici şi pe Ion Sălişteanu. Vitralii însă am învăţat să fac înainte de a intra la Academia de Arte, lucrând alături şi sub îndrumarea lui Ion Brodeală la Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti. Vreau să precizez însă un lucru: eu nu abordez vitraliul ca un sticlar, ci ca un pictor. Mă preocupă, cu alte cuvinte, chestiunile legate de culoare şi de dialogul acesteia cu lumina. Restul e o problemă de tehnică, asupra căreia nu are rost să insist. Sigur, mai rămâne întrebarea de ce am învăţat această tehnică, iar aici o să-ţi răspund că din luciditate şi din pragmatism. Ştiam, atunci când am ales să mă fac artist, că eram sărac lipit pământului şi că din pictură nu voi putea trăi. Mai mult, pictura în sine este o artă scumpă şi dacă nu o susţii, rişti să o pierzi. Iar odată cu ea te pierzi şi pe tine. Repet, am ştiut acest lucru şi de aceea m-am orientat şi spre alte discipline şi tehnici artistice. Fireşte, nu m-am îmbogăţit, sunt în continuare strâmtorat, nu am atelier şi lucrez în sufrageria apartamentului meu, dar reuşesc să mă menţin pe linia de plutire.
- Apropo de asta, sunt condamnaţi pictorii şi artiştii, în general, la sărăcie?
- Unii nu, cei mai mulţi da. Nu aş vrea să mă pronunţ asupra tuturor categoriilor de artişti, fapt pentru care mă voi limita la pictori. Eu cred că aceştia nu au ceea ce se numeşte duşmani naturali , în afară de ei însişi, şi de aceea pot cădea uşor pradă unor pericole care apar pe neprevăzute în mediul lor de existenţă şi de afirmare. Trebuie ţinut cont şi de o realitate care trece deseori neobservată: pictorul este un produs social artificial, el răspunde unor nevoi abstracte ale semenilor şi de cele mai multe ori nu are nici cea mai vagă idee dacă aceste nevoi nu sunt cumva rodul propriilor sale ficţiuni. Pictorul deci, ca să nu spun artistul, inventează lumi ce nu există şi vrea să-i convingă pe ceilalţi că ar trebui să le viziteze şi să mai dea şi bani pentru asta. Este cea mai frumoasă dintre nebuniile posibile. Numai că, uneori acest demers reuşeşte, alteori nu. Pe de altă parte, pictorul (artistul) este un om ca toţi ceilalţi oameni, cu probleme şi cu nevoi cât se poate de mărunte şi de concrete şi există numeroase situaţii în care resursele financiare care provin din valorificarea creaţiilor sale nu pot acoperi costurile satisfacerii acestor minime nevoi.
- Ce se întâmplă în astfel de cazuri?
- Depinde de modul în care este abordată o astfel de împrejurare. Unii abandonează arta, cunosc chiar eu numeroase astfel de nefericite situaţii. Alţii se încăpăţânează să reziste, iar eu mă număr printre aceştia din urmă. Evident, este greu, dar, pe de altă parte, e mult mai uşor decât a-mi putea închipui cum ar arăta viaţa mea fără plăcerea şi chinul pe care le resimt împletite în faţa pânzei albe de pe şevalet. Pur şi simplu nu am atâta imaginaţie ca să-mi pot reprezenta o astfel de perspectivă. Lucru care, cred eu, îmi dă dreptul de a fi, pe ansamblu, puţin mai fericit decât alţii. (ECART, 15 decembrie 2005)http://artinfonews.ro/vernisaj-florin-barza-biblioteca-nationala-a-romaniei/