Album despre ACASANDREI AUREL (1939-2006)

(05.04.1939, Bucuresti - 20.02.2006, Bucuresti)
alte informatii la:
http://www.e-galerie.ro/main.php/v/ACASANDREI/
http://www.alexandra-titu.ro/aurelacasandrei_en.php
http://artportfolio.ro/grafica-romaneasca-inedita-muzeul-national-al-satului-dumitrie-gusti/

***

AUREL ACASANDREI

S-a născut pe 5 aprilie 1939, în Bucureşti. S-a stins din viaţă la data de 20 februarie 2006, la Bucureşti.
În 1958 a absolvit Şcoala de Artă Plastică şi Decorativă – profesori Alexandru Cumpătă şi Ion Popescu Negreni.
În 1964 a absolvit Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu” – profesor Ion Marşic.
În 1970 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

Expoziţii personale:
• 1967 – sala Kalinderu
• 1969 – holul Universităţii Bucureşti; - sala Dalles
• 1970 - sala Kalinderu
• 1973 – sala Apollo
• 1978 – sala Simeza
• 1982 – sala Orizont
• 1986 – sala Căminul Artei (parter)
• 1993 – retrospectivă – sala Căminul Artei (etaj)
• 1993 – sala Centrului Cultural al Ministerului de Interne
• 1995 – sala Centrului Cultural al Ministerului de Interne
• 1999 – sala Căminul Artei (parter)
• 2000 – Albania, sala de expoziţii din Pogradec
• 2001 – sala „Constantin Brâncuşi” a Palatului Parlamentului
• 2003 – sala Centrului Cultural al Ministerului de Interne
• 2005 - sala Căminul Artei (parter)
In memoriam:
• 2009 – expoziţia comemorativă Aurel Acasandrei: 70 de ani de la naştere, librăria Cărtureşti, Bucureşti
• 2009 - expoziţie retrospectivă desen şi pictură, Galeria Apollo, Bucureşti
• 2009 - expozitie retrospectivă la Muzeul de Artă Craiova
• 2009 - expozitie la Centrul de Arte Vizuale Bucuresti (Căminul Artei)
. 2010 - Expozitie Galeria "Constantin Piliuta" Buc.
. 2010 - Expozitie "ACASANDREI - Atelierul si copiii" la Muzeul Taranului Roman Sala "Irina Nicolau"
• 2012 - expozitie "Grafica in pictura românească” la Muzeul Național Cotroceni
• 2015 - 9 lucrări la expoziția de "Grafică românească inedită din colecțiile I&L Gavrilescu, G&K Patzelt, D&R Zlatanovici" la Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti"

Începând cu anul 1965, participă la expoziţiile colective anuale, bienale, trienale, saloane etc. organizate de Uniunea Artiştilor din România.
Din anul 1958, a fost menţionat în ziare şi reviste de specialitate, cum ar fi:
• 1967 – „Înnoire şi ingeniozitate”, Petre Comarnescu; „Recuperări”, Eugen Schileru
• 1976 – albumul Pictura românească, Marin Mihalache; Dicţionarul artiştilor în viaţă, Octavian Barbosa; „Adevărurile poeziei”, Dan Grigorescu
• 1982 – Arta românească modernă şi contemporană (volumul II), Vasile Florea
• 1990 - „Coloană de acoperiş”, Gabriela Hurezan.
• 2013 -"Grafica in pictura românească” la Muzeul Național Cotroceni
• 2015 - "Grafica romaneasca inedita" in artportfolio.ro

Deasemenea, artistul are lucrari in colecţii particulare în ţară şi străinătate: Albania, Germania, Grecia, Italia, Olanda, S.U.A, Spania.

***

PE MARGINEA UNUI VERNISAJ

Grid Modorcea - ziarul Tricolorul nr.1533 din 9 aprilie 2009

Mitologia românească a preluat de la greci într-un chip foarte original antinomia numelor. Dacă latinii spun Deus la Dumnezeu, Adeus e opusul lui Dumnezeu. Aşa şi Casandra, simbolul profetic, îl are ca antinom pe Acasandrei, care însă în traducere românească înseamnă „al lui Casandra”. Pictorul cu acest nume este şi el inspirat de zei – mergeţi şi vedeţi retrospectiva Aurel Acasandrei de la Galeria Librăria Cărtureşti şi veţi avea revelaţii profetice, deşi, din punct de vedere al destinului, lucrurile stau catastrofal, aşa cum însuşi Apollo a blestemat-o pe Casandra ca nimeni să nu creadă în prezicerile ei. Cu un cuvînt, şi Acasandrei are un destin tragic, fiindcă este un artist total necunoscut, o valoare cunoscută doar de o mînă de iniţiaţi...

***

COLOANA LUI ACASANDREI SAU OMUL-ANTENA

Retrospectiva Aurel Acasandrei (1939 – 2006) mi-a prilejuit o constatare bizară: nici unul dintre comentatorii operei sale, cuprinşi în catalogul expoziţiei, respectiv Eugen Schileru, Petru Comarnescu, Horia Horşia, Dan Grigorescu, Aurelia Mocanu, Octavian Barbosa, Bogdan Panţu, Alexandra Titu, Gabriela Hurezean, nu par să vorbească despre opera artistului, ori vorbesc despre ei în numele lui, ori bat cîmpii, uneori cu graţie, precum Petru Comarnescu, care îl numeşte pe Acasandrei „coregraf al cosmosului”. Nici la vernisaj, prezentatorul Octavian Barbosa nu s-a eliberat de generalităţi şi nu a vorbit concret despre opera expusă, dimpotrivă, a vorbit despre faptul că artistul avea conştiinţa suferinţei sale, că era introvertit, aspecte care privesc artiştii în general, valabile pentru oricine e stăpînit de daimon. Cel mai aproape de subiect mi s-a părut Bogdan Panţu, care îl plasează pe Acasandrei „între utopie şi parodie”. Dar nici el nu pare a fi privit cu atenţie lucrările artistului. Desigur, părerile sînt diverse, fiecare înţelege ce poate dintr-o operă, dar aici diversitatea omoară impresia sinceră, directă şi creează o realitate perceptivă paralelă cu opera artistului. Bun, avem opinii diverse, dar nici un punct comun? O sută de păreri şi nimic care să le lege? Chiar atît de neputincioasă să fie estetica, încît să nu aibă nici un principiu ferm, ştiinţific, care să definească obiectul studiat şi să conducă la un dialog creator? În plastică, primul principiu ar trebui legat de ceea ce vezi. Dar după Dali, nu întotdeauna vedem ceea ce privim. Sau privim una şi vedem alta. Da, dar Blaga spunea că 70 la sută din percepţia umană aparţine văzului. Deci, dacă ochiul se înşeală, este atît de vag şi ambiguu în percepţie, ce se întîmplă atunci cu auzul, cu mirosul, vai de bietul om, săracul! Bref, nu trebuie să privesc cu atenţie şi nici de mai multe ori lucrările lui Acasandrei ca să remarc ceea ce mi-a sărit de prima dată în ochi. Ce? Ce-am văzut? O antenă. Mai multe antene. Ca antenele de pe acoperişul caselor. O serie de antene. Şi pictorul chiar scrie pe toate cele peste 50 de lucrări expuse: „Coloană de acoperiş”. Seamănă cu ceea ce spuneau latiniştii, precum Odobescu, care româniza franţuzismele, zicea să spunem la cravată, de exemplu, „gîtlegău”. Aşa traduce şi Acasandrei franţuzescul antenne, zicîndu-i „coloană de acoperiş”. Am întrebat-o pe distinsa doamnă Alma Redlinger, marea pictoriţă, ca şi pe soţul dînsei, Ladislau, ce văd? O antenă care devine om, mi-au răspuns. Da, eram în dreptul unei lucrări care definea Omul-antenă şi pe care artistul, care e şi poet, înşiruie o serie de cuvinte pe verticală: „Plec încet/ dar tot mai încet/ încet/ încet/ încet/ incert/ incert/ incert...”. Am continuat testul meu şi m-am convins că mulţi văd ca şi mine: laitmotivul expoziţiei este o antenă pe care artistul o numeşte „coloană de acoperiş”. Iată un principiu estetic cert: să vezi ceea ce e frapant într-o expoziţie. Acum, dacă pătrundem în viaţa artistului, ce aflăm? Ne spune Bogdan Panţu: „Pentru mulţi, Aurel Acasandrei rămîne un inadaptat şi un marginal care s-a complăcut într-o viaţă de boem. Trăind undeva în marginea lumii artistice bucureştene, îndeplinind toată viaţa, e drept, cu un nobil entuziasm, funcţia măruntă de profesor într-un cerc de arte plastice al copiilor, aflat la periferia unei societăţi care l-a ignorat şi i-a oferit o pensie mizeră la sfîrşitul vieţii, şi, chiar locuind într- o garsonieră confort III dintr-o margine de oraş, fie el şi Bucureştiul, artistul acesta marginal a vieţuit artistic în chiar miezul lumii”. Din păcate, Panţu nu face şi translaţia spre operă, nu decodifică ideea antenei. Dacă citea studiul nostru Gridophania sau Poetica trăirii, unde un capitol se numeşte Centrul şi Marginea şi dacă ar fi găsit numeroase exemple de dinamică a acestui raport recesiv dintre margine şi centru, i s-ar fi revelat misterul gridophanic al operei lui Acasandrei. Marginal fiind din punct de vedere existenţial, obsedat toată viaţa de un acoperiş, Acasandrei s-a plasat, din punct de vedere artistic, în centrul lumii, prin sugerarea altei ideii care l-a obsedat şi care i-a lipsit: comunicarea. Iar simbolul concret, foarte concret, al comunicării este antena. Evident, ca orice marginalizat, Acasandrei a trăit un complex al comunicării, dovadă că toţi cei care l-au cunoscut spun că era un om introvertit, tăcut, închis în el, aproape mut, ca o lebădă. Acasandrei a fost un fel de Mr. Morimot o dîmboviţean şi nu ar fi fost de mirare să-l fi văzut prin Bucureşti, asemenea acestui japonez faimos, cărîndu-şi în spate, ca un Sisif, Coloana de acoperiş!
Orice artist, oricît de abstract, porneşte de la o idee concretă, de la un ochi, de la o candelă, de la bătătura casei. Acasandrei a pornit de la o antenă, fiindcă nu o avea. Existenţa lui avea să atîrne, să se agaţe de o antenă, antena fiind simbolul comunicării, al conexiunilor, al legăturii dintre eu şi celălalt eu, al definirii de sine. Chiar şi în varianta cînd antena e legată de spionaj, de imixtiunea în viaţa omului. Din lucrările expuse însă, ne dăm seama că pentru Acasandrei antena e simbolul legăturii cu lumea, laitmotivul dialogului. Ori dacă dialog nu e, nimic nu e. Conştiinţa tragică a acestui artist, despre care vorbea Barbosa, aici constă. Aici se poate vedea acel introvertit, acea suferinţă a interiorului, acea deşertăciune a eului. În spaţiile vide ale lucrărilor sale, care sînt şi mai abisale datorită antenei, datorită goliciunii liniei, care sugerează spectralul. Un fir vertical, ca un pai, ca un par, ca o şipcă, ca o gratie, ca o funie, ca o coadă de topor. Yang este mic, mizer, în timp ce Ying este alb şi imens. Din punct de vedere al viziunii, Acasandrei seamănă izbitor cu sculptorul Constantin Antonovici, care a trăit peste 50 de ani în America. Aşa cum am scris nu o dată, Antonovici a avut o singură obsesie: Bufniţa, simbolul înţelepciunii, pe care a vrut s-o facă şi mai măiastră decît Măiastrele lui Brîncuşi. Cunoscut în America drept „sculptor of owls”, Antonovici a creat sute de ipostaze ale bufniţei, mai ales forme-obiect, precum bufniţă-cuier, bufniţă-scaun, bufniţă-umeraş etc. Imaginaţia artistului a brodat cele mai neaşteptate forme bufniţăreşti. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul lui Acasandrei. Bufniţa lui e antena. El a pornit de la un obiect reprezentativ al civilizaţiei secolului 20, existent pe fiecare casă a planetei, antena, simbolul comunicării. Şi a realizat varii ipostaze ale antenei, de la elementele legate strict de comunicare, cum ar fi un releu, la Omul-antenă, la dependenţa omului modern de acest obiect, care e sinonim cu televizorul. Dependenţa omului de televizor, de imagine în general, nu mai trebuie demonstrată. Dar omul-antenă mă trimite cu gîndul şi la Omuleţul lui Gopo, la creaţia plastică a marelui cineast, care, după cum puteţi vedea în albumul pe care i l-am consacrat, Privirea lui Gopo, are o adevărată obsesie privind comunicarea. E aproape imposibil să-l înţelegi pe Acasandrei dacă nu cunoşti opera grafică a lui Gopo. Personajul lui Acasandrei, Omul-antenă, face parte din familia Omuleţului, chiar şi în fazele sale atroce, violente, cînd devine un monstru care se hrăneşte cu cactuşi şi spini. Apoi planeta Omuleţului este ca un ghem, sferă înecată într-o reţea de fire, de sîrme şi unde electromagnetice. Obsesia comunicării îl face pe Omuleţ să stea mereu călare pe planetă şi să comunice. Gopo ar fi semnat foarte deschis cîteva din lucrările lui Acasandrei care îl privesc pe Omul-antenă, pe omul care a creat un univers-antenă, obiect ce se metamorfozează în tot felul de coloane şi bolţi, de forme asimetrice, în jurul aceluiaşi axis mundi, mereu în stare de crochiu, de schiţă, de formă neterminată, deşi abstractul sugerează la tot pasul figurativul, precum o sperietoare, un crucifix, o umbrelă, o sîrmă ghimpată fără sfîrşit, o colivie, o roată de căluşei, un candelabru, o masă întinsă, un paraboloid, un violoncel, chiar şi o rîmă din Jurassic Park, deşi antena înseamnă verticalitate, înseamnă dialog cu nevăzutul, înseamnă mister. Unele antene sînt jucării zburătoare, zmee. Zmeul e forma preistorică a antenei. Antenele cu mai multe elemente arată ca nişte zmee. Acasandrei a creat şi antene foarte folclorizante, care arată ca nişte măşti populare, ca nişte paparude, iar altele precum praporii bisericeşti. Imaginaţia nu are limite şi totul universul se naşte dintr-o antenă, adică dintr-o linie. Căci, redusă la esenţa ei plastică, antena este o linie, iar linia este temelia picturii. Şi din ea artistul a creat o simfonie ritmică pe verticală, uneori prevăzută cu o curbă, ceea ce sugerează acoperişul lumii, acoperişul mult visat al artistului. Aceste lucrări, care unora le par abstracte, sofisticate, misterioase, neînţelese, sînt foarte autobografice. Desigur, Acasandrei a creat şi altfel de picturi, cum ar fi un peisaj alb cu cai albi, dar această tehnică aminteşte izbitor de Piliuţă. Unde este Acasandrei absolut original şi nu seamănă cu nimeni, este acolo unde îl vede pe om metamorfozat într-un om-antenă, iar universul lui, într-un univers-antenă. Lucrările lui Acasandrei ar sta foarte bine la MoMa, îşi au locul lîngă lucrări de Giacometti, de pildă, marcate de aceeaşi viziune a golului şi plinului, o viziune spectrală, scheletică, Acasandrei adăugînd o pădure de antene, de oameni-antenă, puşi pe ascultare, pe suspectare, pe control diabolic al vieţii intime, pe privarea de libertate şi dialog, ceea ce un Francis Ford Coppola demonstrase în Conversaţia (1974), pentru care a primit Palme d’Or. Cînd va primi oare şi Aurel Acasandrei, chiar şi postmortem, măcar un Premiu Naţional pentru creaţia sa?

(Tricolorul, nr. 1534, editia din 10.04.2009 si nr. 1535, editia din 11.04.2009 autor Grid Modorcea)